Acum 30 de ani, în ziua de 11 martie 1985, Mihail Gorbaciov era ales Secretar General al Biroului Politic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Pentru cine a uitat sau nu cunoaşte înţelesul nomenclatorului comunist, Gorbaciov devenea şeful Partidului Comunist şi cel mai puternic om al Uniunii Sovietice.
Astăzi ne-am obişnuit să credem, îndrumaţi de lipsa de modestie a nenumăraţi analişti atoateştiutori retroactiv, că declinul Uniunii Sovietice era inevitabil şi că Gorbaciov nu putea fi decît groparul Imperiului comunist. Adevărul simplu şi palpabil, aşa cum a fost simţit şi înţeles de toţi cei ce au trăit acele vremuri în statele comuniste, e că nimic nu era previzibil. Uniunea Sovietică părea sortită să domnească mai departe autoritar peste vieţile a sute de milioane de oameni captivi în URSS şi statele comuniste satelit. Sigur, ideologia comunistă pierduse mult din credibilitate, avînt şi încredere, economia socialistă producea prost şi puţin, iar tinerii ultimei generaţii erau categoric seduşi de stilul de viaţă şi de promisiunile Occidentului. Nimic decisiv sau inevitabil nu părea să ameninţe lumea comunistă în ziua de 11 martie 1985.
Gorbaciov era neobişnuit de tînăr pentru un Secretar General. Apariţia lui după decesul în succesiune rapidă al veteranilor Andropov şi Cernenko anunţa că a venit vremea unei noi generaţii de lideri comunişti. Nu anti-comunişti. Şi în acest caz analizele post-factum care văd în Gorbaciov un politician ostil comunismului sînt o eroare cauzată de evenimente ulterioare proiectate asupra evenimentelor iniţiale. Altfel spus, da, evenimentele ce au urmat apariţiei lui Gorbaciov au dus la dispariţia comunismului oficial, dar Gorbaciov a participat la această istorie de pe poziţia unui lider comunist.
Reformismul lui Gorbaciov nu a pus niciodată la îndoială bazele ideologice ale comunismului, în primul rînd monopolul politic al Partidului Comunist. Gorbaciov a reuşit să distrugă involuntar controlul total al partidului comunist asupra vieţii sociale şi private, închipuindu-şi că poate umaniza sistemul. Gorbaciov a visat la un comunism cu limite lărgite, în care dreptul la exprimare şi la iniţiativă economică îşi aveau locul, cu condiţia să nu pună la îndoială caracterul sacru al sistemului.
După şase ani extraordinari, Gorbaciov a fost măturat de la putere de contradicţia în care a crezut ca într-o inovaţie şi în care a împins lumea comunismului sovietic. Însă, în ciuda cîtorva gesturi ca eliberarea marelui disident Andrei Saharov, Gorbaciov n-a înţeles şi recunoscut adevărul prezent şi trecut al dictaturii comuniste.
Cîteva lucruri profunde i-au scăpat lui Gorbaciov, care a reacţionat surprins şi brutal în cel mai deplin stil comunist: în primul rînd naţionalismul. Mai bine zis, dreptul la independenţă şi suveranitate al popoarelor aflate sub dictatură comunistă. Gorbaciov a continuat să numească acest drept naţionalism, cu un termen extras din ideologia comunistă. Depăşit de aceste surprize naţionale, Gorbaciov şi nu altcineva a ordonat sau acceptat masacrele cu care statul sovietic a încercat să oprească mişcările de independenţă, la Vilnius şi la Tbilisi. Limitele lui Gorbaciov au fost clare, deşi nu pentru toată lumea. Evident, populaţiile statelor incluse în „lagărul socialist” şi popoarele republicilor incluse în Uniunea Sovietică l-au privit pe Gorbaciov cu speranţă. Orice modificare, orice atenuare sau relaxare a comunismului nu puteau fi decît binevenite şi privite ca semnal al vremurilor în schimbare.
Pe de altă parte, Gorbaciov pare să fi înţeles, tot în mod involuntar, că evenimentele la care participă pot avea consecinţe incontrolabile. Ca întotdeauna însă, zgomotul istoriei îneacă vocile celor ce sînt măturaţi de la putere. E destul de uşor de spus cum anume a căzut comunismul din momentul în care a fost atins de tentativa de reformare lansată de Gorbaciov. În schimb, suita schimbărilor globale puse în mişcare de apariţia lui Gorbaciov e mult mai complicată şi mai greu de înţeles.
Însemnătatea istorică şi tragică a figurii lui Mihail Gorbaciov pot fi înţelese mai bine, după o comparaţie foarte largă în care vremurile noastre fac figură de episod nevrotic. Probabil cea mai vizibilă trăsătură prin care vremurile noastre s-au despărţit de trecutul recent e nervozitatea violentă. Tot ce era pînă nu demult imposibil şi de neimaginat a devenit posibil şi vizibil.
Occidentul e încărcat şi aproape încercuit de crize simultane pornite din Orientul Mijlociu, Rusia şi Africa. Violenţa a devenit un bun intim, purtată pe Internet în înregistrările scelerate plantate de terorişti arabi. Orientul Mijlociu a devenit o gaură neagră în care a dispărut statul libian. O mişcare de fanatici macabri vrea să tîrască lumea spre începuturile Evului Mediu şi a pus pe picioare un aşa zis califat care se întinde pe foste teritorii iraqiene şi siriene.
Pe frontiera de Est a Uniunii Europene, Rusia a provocat un război murdar, care macină statul ucrainean şi aşa ros de propriile boli politice. Mediterana este, deja, un culoar de trecere pentru miile de refugiaţi africani care pun piciorul, lună de lună, în Europa. Marile oraşe ale Occdentului sînt atacate periodic de grupuri de fanatici islamici din ce în ce mai îndrăzneţe şi convinse de victoria lor viitoare. Lumea anului 2015 e un dezmăţ greu de urmărit, darmite de supravegheat şi controlat. Mai mult decît violenţa neîngrădită, cinică sau scabroasă, slăbiciunea fostelor mari puteri occidentale a ajuns o evidenţă înspăimântătoare.
Ce legătură au toate aceste aberaţii extreme cu evenimente legate de figura lui Gorbaciov, acum 25 de ani? Nici o legătură directă şi toate legăturile indirecte. Gorbaciov nu a apăsat pe butonul care a aruncat istoria în aer, dar, sub conducerea lui, plăcile care ţineau istoria politică a Europei, de 50 de ani, într-o structură fixă, s-au clătinat. Ce a urmat e un amestec de naivitate, voinţă şi fanatism. Căderea în trepte a arhitecturii comuniste a fost întâmpinată în Occident cu o impresie optimistă greşită: impresia după care comunismul a falimentat de ruşine şi e gata să facă loc democraţiei. Această politică a făcut ravagii şi în ţările arabe, unde multă lume bine şi doctă a aşteptat izbucnirea (inexplicabilă) democraţiei. Rezultatul e un dezastru pentru Orientul Mijlociu şi o criză în creştere pentru Europa.
Mihail Gorbaciov e, azi, unul din pensionarii venerabili ai politicii ruseşti şi europene. Rusia a revenit la tiparul autoritar şi nu mai are timp de cel pe care îl acuză de toate relele din lume. Asta, desigur, fără să bage de seamă că în lipsa lui Gorbaciov, Rusia comunistă ar fi suferit o umilinţă şi mai tîrzie şi mai gravă. Gorbaciov e un personaj uitat dar, cu timpul, e posibil să înţelegem că schimbarea istorică extraordinară pe care o străbatem a început în anii de conducere politică ai lui Gorbaciov. Cumva, după o logică fără antidot, odată cu Gorbaciov istoria s-a deşirat şi, după toate semnalele, va continua s-o facă pînă la dezagregarea completă a lumii aşa cum o ştiam acum 20-25 de ani.
Traian Ungureanu, 18-20 martie 2015
Preluat cu permisiune de pe situl Europei Libere.
În interviul acordat în urmă cu un an, după referendum privind anexarea Crimeei, Gorbaciov vorbea exact ca Putin astăzi, oricine ar fi înțeles că, dacă ar fi fost el președintele Rusiei, ar fi procedat la fel. Nu știu de ce, interviul a fost necomentat, mai exact foarte puțin comentat.
@Nicu Adrian
Poziţia lui Gorbaciov faţă de anexarea Crimeii a fost amintită aici de mai multe ori, de exemplu în articolul „Ucraina – o privire detaşată asupra unei crize incipiente” de S. Paliga
> dacă [Gorbaciov] ar fi fost el președintele Rusiei, ar fi procedat la fel
Asta mi se pare puţin probabil, pentru că nu ştiu ca Gorbaciov să aibă viziunea megalomană a unei Mari Rusii, şi nu are în spate o educaţie securistă pentru a folosi metodele respective. Deşi nu-i lipseşte complet reflexul folosirii forţei, cum se vede din evenimentele sângeroase din Alma-Ata (dec. 1986), Baku (ian. 1990)Tbilisi (aprilie 1989), Ukbekistan (iunie 1989), Vilnius (febr. 1991), soldate cu sute de morţi.
Şi apoi… opinia lui Gorbaciov contează doar ca o curiozitate, el nu are nicio influenţă.
Astazi Alexei Venediktov, redactorul-sef al postului de radio „Eho Moskvy” a postat o fotografie cu Mihail Gorbaciov. Venediktov si Gorbaciov s-au aflat intr-un restaurant din Moscova. Venediktov afirma ca au consumat in doi doua sticle de vodca „Beluga” (fiecare sticla de 0,75 litri)
-Invatati de la batrani, sugacilor (2 бутылки „Белуги”. Учитесь, сосунки)- scrie Venediktov pe Twitter.
La cei 85 de ani ai sai, dupa consumul a doua stice de vodca, Gorbaciov arata destul de normal.
A fost o perioada in URSS cand Gorbaciov a declansat lupta cu alcoolismul.
https://lenta.ru/news/2017/01/29/gorbachev/
@ T. Ungureanu
Analiza este pertinentă. Gorbaciov a fost un ucenic al lui Andropov, fost șef al KGB, făceau parte amândoi din grupul reformist care ar fi avut unele șanse de a aduce ameliorări sistemului bolșevic, dar URSS nu mai putea fi salvată. Elțîn a dărâmat ce putea să dărâme, Putin încearcă să refacă , de fapt, imperiul țarist, el nu mai are nimic din demagogia comunistă, este un continuator al politicii inițiate de Petru I și Ecaterina II, desigur, cu tehnica de azi. Nu trebuie nici demonizat, dar nici mângâiat pe creștet acest judocan rus. SUA au destule variante de a contracara avansul putinist. Oricum Putin nu este nici Stalin, nici Hitler, adică nu este paranoic. Iar Crimeea a fost a RSFSR, iar prostovanul de Hrușciov a făcut-o cadou Ucrainei. Fără sau cu Crimeea, Ucraina va merge prost, Rusia o sufocă treptat.
@Alexandru Grosu
> Venediktov afirma ca au consumat in doi doua sticle de vodca „Beluga” (fiecare sticla de 0,75 litri) … La cei 85 de ani ai sai, dupa consumul a doua stice de vodca, Gorbaciov arata destul de normal.
Felicitări d-lui Venediktov (61 de ani) că i-a cedat partea sa de vodcă unui om mai în vârstă decât el. Iată un exemplu de urmat 🙂
Dl. Boris M. Marian a scris: „Putin încearcă să refacă , de fapt, imperiul țarist, el nu mai are nimic din demagogia comunistă, …”
Să vedem ce scrie presa despre acest „nu are nimic”:
„Pe scena, Putin l-a intrebat pe un elev de 9 ani, care afirma ca stie frontierele tuturor tarilor din lume, unde se termina cele ale Rusiei.
– „Frontierele Rusiei de termina la stramtoarea Bering, langa SUA”, i-a raspuns copilul.
– „Frontierele Rusiei nu se termina nicaieri”, a replicat presedintele rus razand, dupa care a adaugat: „E o gluma”.
http://stirileprotv.ro/stiri/international/granitele-rusiei-nu-au-limite-gluma-facut-de-vladimir-putin-la-o-ceremonie-a-societatii-de-geografie-video.html
In glume veritas… Să ne amintim şi de gluma amară de pe vremuri: Cu cine se învecinează URSS? Cu cine vrea ea!
Vedem că Putin continuă să glumească şi el pe aceeaşi temă…
@ V. Manta
Încurcaţi borcanele, eu am spus că demagogia comunistă nu mai este în gura lui Putin, ce spun eu și ce spuneți Dvs. Mai vorbim de coerență. Mâine nu va fi Putin, va fi Ivanov, care este diferența? Iar în privința granițelor, vă reamintesc că expresia provine de la Imperiul Britanic din sec. XIX, care nu avea granițe. Mie umorul lui Putin , cinic, desigur, îmi place.
@Boris M. Marian
> Încurcaţi borcanele, eu am spus că demagogia comunistă nu mai este în gura lui Putin, ce spun eu și ce spuneți Dvs.
Continuaţi să nu citiţi cu atenţie ce vă scriu, sau poate aveţi probleme de înţelegere. În aceste condiţii este greu să sesizaţi vreo coherenţă.
Că URSS era o ţară ce nu avea în nume nici vreun teritoriu, şi nici vreo populaţie specifică, este un lucru binecunoscut. Motivul alegerii acestui nume este binecunoscut şi el, şi anume că URSS trebuia în timp să „absoarbă” toate ţările lumii. Primele vizate au fost, de altfel, fostele democraţii populare din Vestul URSS, plan anvizajat de Stalin.
Umorul lui Putin, care conduce ţara în care a fost creat URSS-ul, este deci unul de spânzurătoare, chiar dacă „desigur” că vă „place”.
Nu este întâmplător că fostele ţări ocupate sau controlate de URSS s-au adăpostit sub umbrela nucleară protectoare a NATO-ului şi îşi măresc, strângând centura, cheltuielile lor pentru înarmare. Fără să afirm că îmi place situaţia, găsesc că este o soluţie realistă. Aş fi preferat desigur să văd o altă Rusie.
> … vă reamintesc că expresia provine de la Imperiul Britanic din sec. XIX, care nu avea granițe.
Vă invit să „frunzăriţi” online o carte din 1916 despre graniţele Imperiului Britanic:
https://tinyurl.com/zyrh8rl