Astăzi, într-un sfârşit de martie la Sibiu, mă întreb dacă vreunl dintre confraţii săi duc o floare la mormântul poetului de înalta clasa, Mircea Ivănescu, sau vreo stradă îi poartă numele.
În viaţa de toate zilele poetul nu se deosebea de mulţi alţi creatori de geniu, stângaci, timid şi retras în lecturile sale, în versurile trudite în odaia sa împrejmuită de blocurile unui cartier muncitoresc, la ieşirea din oraş.
Altfel avea simţul umorului şi în ciuda caracterului sau singuratec preţuia prietenia şi mai ales avea răbdare cu mai tinerii creatori. Îşi găsea mereu timp să-i îndrume, să le citească încercările literare.
Nu-i plăceau ieşirile în public, mai ales cele organizate de către Forurile de Partid şi ale Uniunii Scriitorilor.
Înspre primăvară în anul 1986, în plină ninsoare târzie, am dat curs unei invitaţii lansate de primarul comunei Darlos din judeţul Sibiu pentru a ne întâlni cu elevii şcolii generale şi cu cadrele didactice.
Am găsit cu greu un microbuz şi împreună cu poeţii Mircea Ivănescu, Ion Mircea şi regretatul Vasile Avram ne-am deplasat în depărtată comună.
Ne întrebam cum avea să decurgă seara, ce am fi putut spune copiilor izolaţi de lumea din afara satului.
Mircea Ivănescu a salvat în mod surprinzător momentele de tăcere, de discomfort. S-a aşezat într-una din băncile clasei şi le-a spus că şi el e elev încă şi ascultă de tovarăşa. A înjghebat un dialog cu elevii cu întrebări de genul dacă vreodată au citit o carte ori poezii.
Într-o lume în care poezia patriotică şi impusă de manuale, de emisiunile radio tv, era normal ca acestea să dezvolte o stare de repulsie, de refuz în a-i pătrunde sensul.
O profesoară de română a scris un poem al poetului Mircea Ivănescu pe tabla din faţă clasei.
Elevii au citit cuvânt cu cuvânt şi s-au lăsat fascinaţi de curgerea poemului, de asocierile poetice din poem. Binenţeles că noi ceilalţi alături de profesoară de română am intervenit cu comentarii ajutătoare.
O elevă cu ochii mari şi limpezi cum numai inteligenţa ţi-i da, a surprins printr-o remarcă făcută pe marginea poemului:
– Poetul foloseşte modul conjunctiv de câteva ori…
Am tresărit cu toţii. Într-adevăr modul conjunctiv avea să devină o marca a poeziei lui Mircea Ivănescu. Profesoara zâmbea fericită.
– Ce este conjunctivul ?
– Păi, zise elevă, se ridică în picioare, trase aer în piept, şi continuă. Modul conjunctiv arată o acţiune posibilă, neterminată. Se scrie cu cuvântul „să” !
Copiii au cântat, au aplaudat, nu ar mai vrut să meargă acasă. S-a întrerupt curentul electric, însă gazdele se aşteptau la aceasta şi au aprins lumânări şi nişte felinare.
Faţa poetului Mircea Ivănescu se iluminase. S-a apropiat timid de profesoara de română şi a felicitat-o pentru elevii minunaţi, pentru muncă ei.
Am mai zăbovit o vreme în cancelarie la un pahar de vin de Târnave. Ninsoarea încetase, luna se rostogolea peste drumurile ninse şi se înclina parcă în faţă maşinii noastre. Pentru Mircea Ivănescu strălucirea iernatică a cadrului rural îi apărea pentru prima oară în realitate. Mircea Ivănescu a crescut şi a trăit doar la oraş.
În amintirea acelei seri a prietenului şi a poetului Mircea Ivănescu reproduc unul dintre poemele sale:
Să intri într-o carte şi s-o închizi după tine
să fii în stare să fii unul sau altul din lucrurile
care stau, se mişcă, în jur – lucru putînd să însemne
şi lucrare – să fii în stare să fii lucrarea mîinilor tale,
a minţii tale, să fii de pildă închipuirea pe care ţi-o faci
despre o fiinţă – care există, pe care o vedeai
uneori foarte des – închipuirea despre unele împrejurări
în care acea fiinţă joacă un rol – ca într-o ştiută
piesă de teatru – să fii tu însuţi o întîmplare cu ea,
şi cu alte fiinţe – în care, în lumină,
se mişcă mai mulţi în jurul ei, şi ea
îl împinge cu vîrful piciorului pe cîinele
care dormea sub scaun – poţi să-ţi spui că ai fi în stare
cu adevărat să fii tu însuţi, o clipă, o vreme,
viaţa ei – şi să-ţi spui că ea ştie
asta – că ştie că atunci ar intra în carte,
cu toată viaţa ei, şi fiinţele care-i sînt
ei lumea – ar intra în fiinţa ta ca într-o carte
pe care tu n-o citeşti – s-o laşi deschisă, s-o închizi,
s-o pui în raft, şi s-o uiţi.
P.S.: ă întreb dacă undeva prin arhivele ziarului local Tribuna Sibiului se poate găsi consemnarea legată de întâlnirea de la Darlos.