Mai mult decât mecanismele sofisticate ale tranzacţiilor cu valori mobiliare, piaţa monetară Forex şi pieţele de mărfuri au furnizat în ultimii ani teme pentru vii dezbateri în spaţiul public, implicând în egală măsură participanţi recomandaţi de expertiză şi de apartenenţa la diverse şcoli de gândire socială şi economică, adepţi ai unor idei politice contestatare prin excelenţă sau activişti ai societăţii civile interesaţi de o reglementare mai strictă a relaţiei între capital, profit şi responsabilitate socială. Conduita unora din actorii instituţionali activi în acest sector al economiei mondiale a fost blamată ca una din principalele cauze ale crizei financiare din 2008, resimţită de la începutul anului de pieţele bursiere, dar ajunsă la cunoştinţa publicului larg odată cu falimentul băncii Lehman Brothers.
Oportunismul unor speculatori care au cunoscut sau intuit deciziile factorilor politici în sprijinul economiei reale şi au capitalizat aceste informaţii în propriul beneficiu au alimentat pledoariile în favoarea unor reglementări mai stricte a relaţiilor de schimb şi recriminările vizând sprijinul statelor pentru sectorul financiar, considerat o naţionalizare a pierderilor şi o privatizare a profiturilor. Totuşi, nici intervenţionismul statelor, nici mecanismele adoptate de Federal Reserve şi de Banca Centrală Europeană în vederea generalizării normelor de prudenţialitate şi adecvarea relaţiei risc-capitaluri proprii nu au limitat apetitul pentru câştiguri mari cu investiţii minime, chiar cu asumarea unor riscuri proporţionale, atitudini specifice speciei umane de la originile sale.
Contestatarii rolului pieţelor financiare în funcţionarea economiei globale ignoră rolul pe care acestea din urmă l-au îndeplinit în viaţa cotidiană şi în difuzarea, fie şi într-o manieră inechitabilă, a impulsurilor dezvoltării economice în regiuni aflate în urmă cu un secol la periferia sistemului economic mondial, prin conectarea resurselor financiare cu cele naturale sau de competenţă, sau importanţa sa în transpunerea în plan concret a libertăţii individuale.
Caracterul acut pe care actualitatea şi dramele victimelor acestui mecanism ghidat de o etică dominată de preţuirea pentru succesul personal pun în plan secund preliminariile antice şi medievale ale gâlcevii capitalistului cu lumea, ca să păstrăm o paradigmă cantemiriană, care a lăsat urme încă de la primele consemnări ale memoriei comunităţilor umane.
Criticii neomarxişti ai politicilor inspirate de interesele organismelor financiare internaţionale sau suporterii politicilor izolaţioniste s-ar socoti vexaţi de compatibilitatea poziţiilor lor şi cele ale clericilor primului mileniu creştin, care identificau printre sursele fiecărei crize simonia şi ambiţia deţinătorilor de bani.
Lecţiile uitate ale trecutului
Alături de controlul asupra unui teritoriu şi a resurselor sale, schimbul a fost un catalizator al structurării comunităţilor umane pe o bază superioară ca eficienţă organizării familiale încă de la finele preistoriei, fapt atestat de arheologia care relevă spaţii destinate acumulărilor de bunuri materiale. Aceleaşi cercetări au demonstrat relaţia dintre nomadismul comunităţilor pastorale şi prezenţa sării, obţinute prin forţă sau prin schimburi directe, într-o manieră apropiată de actualul barter.
Fondarea primelor centre urbane a determinat apariţia monedei(1), dar dinamizarea relaţiilor economice nu s-a datorat marilor imperii ale Orientului Antic ci partenerilor fenicieni ai acestora. Elitele comerciale din Tyr, Byblos, Sidon şi mai ales Carthagina au creat primele mecanisme eficiente de circulaţie a mărfurilor şi monedelor prin valorificarea disponibilităţilor oferite de tehnicile de navigaţie, iar ultimii par să fi identificat şi importanţa metalelor preţioase, a căror valoare consta în rezistenţa la factorii de degradare, în stabilitatea masei monetare.
Aceste resorturi au inspirat expansiunea punică în Peninsula Iberică şi primele expediţii în Kornwald, dar şi cele trei războaie la capătul cărora lumea oraşelor mediteraneene şi a regatelor elenistice devenea parte a Republicii Romane. Economia acesteia a perpetuat aceleaşi mecanisme monetare, conexiunea între moneda emisă de stat şi cantitatea de metal preţios, iar crizele politice care au determinat în ultimă instanţă succesul unor forme autoritare de guvernare au coincis cu crize monetare. Războaiele civile dintre Marius şi Sulla şi conspiraţia lui Catilina sau triumful lui Caesar au avut drept cauze dificultăţi financiare care afectau elita economică şi soluţii concurente de a impune ştergerea datoriilor publice şi private(2).
Reputaţia acelor publicani care câştigau mari averi arendând serviciile publice şi colectarea taxelor era comparabilă cu aceea a speculatorilor de pe marile burse contemporane, dar studiile antice recente recunosc însemnătatea muncii acestora pentru standardele de eficienţă pe care le-a atins administraţia romană, în pofida gradului de dezvoltare a tehnologiei şi transporturilor. Evul Mediu a însemnat în plan economic revanşa economiei agrare de subzistenţă în Occidentul afectat de migraţii şi insecuritate, dar şi perpetuarea unor relaţii cu regiuni în care paradigmele economiei de schimb au supravieţuit sau s-au edificat în manieră specifică, precum Bizanţul sau lumea arabă. Autarhiei medievale i-a corespuns un discurs de legitimitate elaborat de oamenii bisericii, care blamau orice formă de împrumut cu percepere de dobânzi ca pe un negoţ cu timpul, considerat atributul voinţei divine(3).
Rolul bisericii în accepţiunea sa instituţională de această dată a fost unul ambivalent şi în această chestiune şi s-a circumscris necesităţilor de dezvoltare a societăţii occidentale stabilizate după anul 1000, revirimentului vieţii urbane şi asimilării experienţelor multiple încorporate de mişcarea cruciată. Prima tentativă de stabilire a unui sistem financiar transnaţional, bazat pe documente de credit şi scrisori de garanţie valabile în toate statele aflate sub guvernarea spirituală a Romei este opera Ordinului Cavalerilor Templieri, primii bancheri ai creştinătăţii care valorificau în beneficiul propriu experienţele cunoscute în Orientul Apropiat şi permanenta nevoie de bani a suveranilor şi a birocraţiei statale în formare. Alături de instrumentele spirituale şi de pietatea colectivă, monarhia papală şi-a datorat succesele şi primatului în manevrarea capitalurilor şi fidelizării prin împrumuturi a unor actori politici.
Sfârşitul tragic al templierilor a inspirat o întreagă literatură cu producţii inegale şi teorii insolite, toate greu documentabile, dar este evident faptul că represaliile declanşate împotriva lor sunt consecinţa afirmării statelor ca actori economici şi politici, interesaţi într-un mai strict control al catalizatorilor loialităţii supuşilor. Importanţa banilor în dinamica performanţelor şi eşecurilor politice medievale şi premoderne este mai puţin evidenţiată de istoricii contemporani datorită riscului asimilării cu tezele marxismului dogmatic.
Expediţia organizată de Cristofor Columb în Lumea Nouă ar fi fost de neconceput fără banii bancherilor evrei convertiţi la creştinism în ultima fază a Reconquistei, iar primatul politic al Casei de Austria a avut la bază şi parteneriatul cu bancherii Fugger şi Welser din Augsburg(4). Fenomene precum abundenţa metalului preţios din America de Sud au confruntat Europa Renaşterii cu situaţii şi crize noi precum inflaţia, iar transferul rutelor comerciale în Atlantic a însemnat apariţia unor centre financiare care nu şi-au pierdut cu totul statutul nici în zilele noastre, precum Anvers sau Rotterdam(5), iar disputele religioase şi civile au încorporat şi o dimensiune economică, finalizată la finele secolului al XVIII-lea prin generalizarea serviciilor bancare şi a bancnotelor tipărite de bănci care dispuneau de rezerve echivalente în aur şi argint, iar ulterior de creditul necesar pentru a asigura circulaţia acestora.
Fenomenul nu a cunoscut o evoluţie constantă, istoria sa fiind jalonată de o serie de scandaluri şi experimente frauduloase precum reforma lui John Law sau speculaţiile bursiere din Germania lui Bismarck sau din Statele Unite în perioada Reconstrucţiei. Ostilitatea generată de succesul unor indivizi sau grupuri în planul speculaţiilor financiare a generat o serie de reacţii xenofobe vizând comunităţile evreieşti şi armene sau politici publice inhibitorii în statele care au cunoscut experienţele totalitare, dar în pofida arsenalului retoric tentant în diverse momente pentru public, atât controlul mijloacelor de producţie şi planificarea iniţiate de statele marxiste cât şi politicile economice ale Germaniei naziste nu s-au dovedit viabile pe termen lung în raport cu modelul competiţiei libere, duse cu reglementări inspirate de experienţele empirice ale trecutului.
Între prudenţă şi risc
Principiile care guvernează funcţionarea pieţei Forex sunt în mare măsură similare cu cele ale pieţelor pe care se tranzacţionează valori mobiliare sau mărfuri. Specificul celei dintâi constă în aceea că banii sunt trataţi ei înşişi ca o marfă şi pot fi cumpăraţi sau vânduţi la o valoare negociată în funcţie de raportarea la alte monede. Modalitatea în care investitorul poate acţiona aici presupune fie un contract cu o firmă specializată, bancă de investiţii sau un broker autorizat, fie utilizarea serviciilor oferite de platformele online ale acestor entităţi.
Spre deosebire de acţiuni, sugestiile brokerului sunt mai puţin utile chiar şi unui începător, preţul banilor fiind fixat de multe ori fără legătură directă cu economia reală, iar în această situaţie sunt de preferat comisioanele mai mici specifice sistemelor electronice. Ca şi în cazul activelor, o abordare rezonabilă privilegiază investirea sumelor disponibile pe un termen mediu sau lung, chiar dacă beneficiile sau pierderile se marchează pe Forex mult mai rapid, dată fiind fluctuaţia permanentă a cursurilor de schimb şi faptul că tranzacţiile monetare au dimensiune globală şi durează 24 de ore. Rentabilitatea este direct proporţională cu investiţia, dar câştigurile obţinute aici pot servi şi ca acumulare de capital care poate fi ulterior investit în active mai puţin volatile.
Instrumentul esenţial aflat la dispoziţia investitorului este intuiţia, tranzacţiile monetare nu necesită cunoaşterea profundă a unui sector economic anume, ci mai ales capacitatea de a opera cu informaţii sau stări de spirit. Aceasta îi va îngădui să utilizeze în beneficiul propriu o serie de paradoxuri aparente, iar un exemplu este dat tocmai de evoluţia recentă a dolarului american. Începând cu 2008, Fed a introdus în piaţă cantităţi enorme de monedă prin cumpărarea de active şi creanţe ale băncilor şi a menţinut dobânda aproape de 0, dar în urmă cu două săptămâni puţini se îndoiau că vom asista la restabilirea parităţii euro-dolar. Evoluţia economiei Statelor Unite obligă la regândirea acestei politici, dar o creştere a dobânzilor este aşteptată abia în septembrie.
Alături de intuiţie, investitorul pe Forex are absolută nevoie de o memorie neselectivă, care să aibă în vedere atât câştigurile obţinute de oameni admiraţi precum George Soros în confruntarea cu Bank of England, sau Paul Singer în relaţie cu Grecia şi Argentina, dar şi faptul că banii aceştia au fost pierduţi de alţii, sau recenta pierdere suferită de Societé Generale din cauza temerităţii lui Jerôme Kerviel. Nu în cele din urmă, participantul la pasionantul şi rentabilul joc monetar trebuie să ţină cont de faptul că ocupaţia sa l-a adus în rândurile unui club pe cât de select, pe atât de impredictibil. Membri de drept ai acestuia sunt marile bănci centrale, cu responsabilităţi în a stabili cursurile de schimb ale monedelor naţionale şi care au în vedere şi interese şi practici dictate de factori dinafara economiei reale precum contextul social-politic intern, priorităţile politicilor publice, climatul geopolitic.
Impactul intervenţiilor acestora este esenţial şi pentru pieţele de mărfuri, iar cel mai recent exemplu este dat de corelaţia între scăderea preţului petrolului şi cotaţia dolarului, sau de recenta creştere a cotaţiei aurului, în urma comentariilor oficialilor Fed de săptămâna trecută. O decizie ale cărei efecte nu le putem estima pentru moment constă în intenţia Băncii Centrale a Rusiei de a vinde rezervele de paladiu companiei Norilsk Nickel şi partenerilor japonezi şi elveţieni ai acesteia(6). Firma controlează deja 41% din producţia de paladiu, materie primă esenţială pentru industria auto, iar o creştere a deţinerilor de metal va însemna un ascendent în controlul preţurilor pe verticala economică respectivă şi la London Metals Exchange.
Arsenalul băncilor centrale constă în modificarea ratelor dobânzilor interbancare şi în vânzarea directă sau indirectă de devize, pe cont propriu sau prin intermediul unor bănci locale. Forţa de intervenţie a acestor actori semistatali este potenţată sau uneori contrabalansată de aceea a marilor bănci de investiţii, fie că avem de-a face cu aşa-numiţii market makers, cei care asigură prin contracte anterioare lichiditatea necesară prin operaţiuni pe cont propriu sau pentru clienţi, fie de speculatori interesaţi exclusiv de profit.
Poziţia acestora din urmă este mai puţin afectată de factori extraeconomici, iar confuziunile şi achiziţiile din sector începute în anii ‚80 şi apetitul crescut pentru risc le-a oferit posibilitatea de a-şi diversifica serviciile la nivel global şi de a recruta cei mai buni specialişti, motivaţi prin bonusuri generoase. Astfel de practici se află în centrul controversei ce opune de câţiva ani acţionarii şi managementul băncilor, obligat să facă faţă triplei presiuni exercitate de nevoia de mai strictă reglementare a serviciilor financiare, de imperativul unor standarde de profitabilitate şi eficienţă şi de litigiile cu clienţii instituţionali de normele interne ale băncilor.
Tensiunea a escaladat în 2012, odată cu scandalul manipulării ratelor dobânzilor, în urma căruia preşedintele Barclays, instituţie care împlineşte anul acesta trei secole de existenţă, a trebuit să demisioneze. Dealtfel, Barclays şi City Bank negociază chiar în aceste zile o înţelegere înafara tribunalului cu o serie de clienţi, vizând despăgubiri de 800 milioane de dolari(7). În pofida atuurilor asigurate de resursa umană şi a tentaţiei de a abuza de puterea dobândită, băncile continuă să fie în acelaşi timp beneficiari şi victime ale propriilor practici, fapt dovedit de pierderile suferite de acestea odată cu decizia Băncii Elveţiei de a renunţa la fixarea artificială a cursului francului. Avem de-a face cu un exemplu strălucit de democraţie economică, în care administraţii locale din Est şi cetăţeni tentaţi de creditul în monede exotice sunt într-o situaţie similară cu cei socotiţi genii ale speculaţiei.
Un alt actor esenţial pentru piaţa Forex este reprezentat de marile companii exportatoare, interesate să-şi asigure predictibilitatea încasărilor prin protecţia în faţa riscului valutar, obţinută fie prin vânzarea sau cumpărarea de devize, fie prin încheierea de contracte de hedging, prezente mai ales în cazul companiilor miniere, vizând asigurarea unui preţ convenabil de vânzare a producţiei la un preţ negociat, plătind un comision băncii care le asistă. Din păcate, această practică este puţin utilizată de companiile româneşti, singurele exemple de succes fiind OMV Petrom şi Alro Slatina, care şi-au putut salva bilanţurile în 2008-2009, în contextul prăbuşirii preţului mărfurilor. Nu în cele din urmă, piaţa monetară este frecventată de multitudinea de fonduri de investiţii şi firme de asigurări, nevoite să caute noi oportunităţi în contextul reducerii dobânzilor.
Concluzia acestei succinte treceri în revistă a forţelor care dau substanţă unei forme de activitate economică mai veche decât democraţia ateniană nu reprezintă nici o recomandare de investire a capitalului, nici o supraestimare a riscurilor potenţiale. Piaţa monetară reprezintă o reală oportunitate în actualul context economic în măsura în care investitorul (nu jucătorul) este capabil să opereze suficient de rapid cu informaţiile şi admite beneficiile şi riscurile prezenţei unor parteneri de anvergură globală, tratând câştigurile şi pierderile ca pe experienţe utile de viaţă.
Referinţe
1. Gordon Childe, The Bronze Age, Oxford, 1930, p.109-135.
2. Theodor Momsen, Istoria romană, vol. I, Bucureşti, 1987, passim..
3. Jacques Le Goff, Timpul bisericii şi timpul negustorului, în „Pentru un alt Ev Mediu”, Bucureşti, 1994, p.74.
4. Jean Berenger, Istoria Imperiului Habsburgilor, Bucureşti, 2000, p.112.
5. Fernand Braudel, Jocurile Schimbului, vol. I, Bucureşti, 1980, passim.
6. Vezi www.1prime.biz, 18 March 2015.
7. Vezi relatarea publicată de Brandon mcDermit în Wallstreet Journal, www.wsj.com, 17 March 2015.