“¿De donde eres?”
“De Canadá.”
“Ah, de Canadá… Qué bien…”
“¿Porque bien? Aqui, en Buenos Aires, la gente sabe vivir.”
“¡No! ¡No! No sabes lo que dices. Es una mentira. Todo es una mentira. En Canada todo es recto, todo es bueno, es verdad. Aqui, es una mentira.”
“Pero la música es tan linda…Y el tango…”
“Eh, la música. ¡El tango! Una mentira, créeme. Nada de todo esto es real.”
Se intoarce si o intreaba pe alta: “¿No es así?”
“De unde esti?”
“Din Canada.”
“Ah, din Canada…Ce bine de tine…”
“De ce bine? Aici, in Buenos Aires, lumea stie sa traiasca.”
“Nu! Nu! Nu stii ce spui. E o minciuna. Tot ce vezi e o minciuna. In Canada se traieste bine, corect, onorabil. Aici traim in minciuna.”
“Dar muzica e atat de frumoasa…Iar tangoul…”
“Eh, muzica. Tangoul! O minciuna, crede-ma ce-ti spun. Nimic din toate acestea nu e real.”
Se intoarce si o intreaba pe alta: “Nu-i asa?”
O privesc atent. Sub masca stridenta a machiajului naclait de sudoare, este o femeie batrana si obosita, cu obrazul brazdat de riduri groase. Doar ochii lumineaza intens, destainuind o pasiune nestavilita chiar si pentru aceasta existenta pe care ea o numeste o minciuna. Parul ii este vopsit intr-un negru viu, aproape albastru, taiat drept cu breton deasupra sprancenelor desenate cu creionul.
Ma aflu la o milonga in San Telmo, Buenos Aires. Ringul vast de dans e intesat de trupuri batrane inlantuite, pierdute in balansul unor ritmuri de tango din alte lumi, din alte timpuri. Cuplurile sunt lipite obraz langa obraz, cu ochii inchisi, si se misca firesc, cu sublima usurinta a celor ce danseaza aceste ritmuri de o viata incheiata. E oare dans? Sau imbratisarea unui apus de viata pe care toti acesti dansatori cu trupuri uzate il savureaza acum mai mult decat tot abisul de ani lasati in urma? O suspendare de acea ultima clipa ce inca mai este aici, acum, inainte de caderea in neant? Argentinianul Carlos Gavito, un dansator faimos de tango, spunea: “Vedeti voi, noi suntem pictori. Pictam muzica cu jocul picioarelor.” Si, as adauga, dragostea cu unduirea trupurilor in dans.
Am venit la toaleta si in jurul meu se afereaza in oglinda cateva femei pe care le-am zarit de la distanta, pe ringul de tango. Acolo, prinse in dans, in rochiile lor feminine si elegante, pareau toate frumoase, atragatoare, intruchiparea insasi a pasiunii. Aici, de aproape, imi par toate grozav de batrane, jalnice masti de ruj, fard si rimel. O minciuna ele insele, in mijlocul unei minciuni si mai mari. Imi vin in minte scene din filmul “Amores Perros” al lui Alejandro González Iñárritu (“Love’s a Bitch”) si imi pare nu ca sunt pe platoul de filmare, ci chiar interiorul povestii. Ma uit pe biletul de intrare pe care am platit 60 de pesos argentinieni (echivalentul a 6 dolari canadieni). Pe el scrie: “Sueño Porteño, más que una milonga. Baila, baila, que la vida se va…” (Sueño Porteño, mai mult decat o milonga. Danseaza, danseaza, caci viata se duce…”)
Cu cateva ore inainte, dupa cina cu intregul nostru grup de 16 oameni, m-am desprins de el impreuna cu alti patru prieteni si ne-am aruncat claie peste gramada intr-un taxi. Taximetristul nu a obiectat ca suntem mai multi decat permisi intr-o masina, si ne-a purtat in noapte pe strazile cartierului San Telmo, cautand o milonga, asa cum ii cerusem. Nici nu stiam exact ce este o milonga, stiam doar ca este un loc unde se aduna dansatorii amatori de tango sa danseze. Oamenii Buenos Aires-ului, oameni obisnuiti.
Buenos Aires…Am regasit orasu
l altfel decat il percepusem acum 6 ani cand mai fusesem aici. Atunci imi paruse splendid, increzator, vibrand de viata si tumult. Il regaseam acum trist, decazut, aproape ingenuncheat. Oamenii de pe strada aveau chipuri obosite, femeile frumoase pe care mi le aminteam le-am regasit doar in reprezentatiile de tango, pe scena sau la colt de strada si in subsolul cafenelei Tortoni, intr-un spectacol de cabaret.
La hotel am cerut o camera la etajul 7, in timp ce ceilalti membri ai grupului sunt cazati la 2. Camera are o fereastra de la podea pana in tavan, in forma de semicerc si da spre o alta cladire inalta, cu balcoane albe si grilajuri ondulate de fier. Alte ferestre in dosul carora se desfasoara existente umane. E liniste aici sus, si am ramas clipe intregi sprijinita cu fruntea lipita de fereastra, expusa privirilor din dosul perdelelor ferestrelor din cladirea vecina, in caz ca ele ar fi existat. Mi-ar fi placut sa le intalnesc si sa le zambesc, ca un salut tacit intre doi oameni necunoscuti, aflati fiecare la doua capete diferite de lume. Dar nimeni nu s-a aratat la ele in cele trei zile cat am locuit acolo.
Am sosit aici din Chile, dupa o saptamana petrecuta in splendida salbaticie a parcului national Torres del Paine. Oh, Patagonia! Un loc ce inca retine misterul exotic al tărâmului virgin de la capat de lume… Ani de zile am visat cu ochii deschisi la intinderile ei vaste unde pe vremuri proscrisii si oamenii certati cu legea isi pierdeau urma, si in care pana si acum mai traieste legenda lui Butch Cassidy, banditul secolului al XIX-lea, despre care s-au scris carti si s-au facut filme.
Dupa atatea carari abrupte de munte strabatute cu oarecare usurinta in Himalaya, Anzi si pe continentul negru, in Africa, am crezut ca Torres del Paine va fi pentru mine o plimbare in parc. Ca niciodata, insa, am pornit la drum obosita, de-a dreptul extenuata. Adesea mi-a fost neasteptat de greu, nu m-am recunoscut, desi, ca o constanta, entuziasmul nu m-a parasit nici o clipa. Caci aceste aventuri sunt pentru mine o hrana a sufletului, fara de care existenta si-ar pierde stralucirea. Grupul nostru de 16 persoane, toti vechi prieteni, a fost catalizant, o companie minunata cu o dinamica aproape perfecta, rar intalnita.
In Torres am dormit la gramada, barbati si femei, in refugii cu camere de 6 sau 8 paturi suprapuse cate doua, cateodata chiar trei. Intr-una din diminetile in care ne-am sculat din nou cu noaptea in cap sa o pornim la drum, numai ce il aud pe Crinel, glumetul grupului, cocotat la cucurigu, in patul cel mai de sus, indemnandu-ne voios: “Hai, scularea! Inca cateva zile si scapam!” Rasetele au urmat instantaneu, ne-am amuzat copios ca am mai si platit ca sa avem parte de asemenea tratament. Crinel a adaugat: “Dupa asta, cand revin acasa, ma duc in concediu sa ma odihnesc!” Alte rasete nebune, alte galgaieli amuzate.
“Am mai scapat si de ziua asta!” a devenit motto-ul nostru, desigur, in gluma, caci nimeni nu vroia sa scape de nimic. Era atata frumusete imaculata in jur, atata puritate in aerul ce il respirai, incat adesea uitai de povara rucsacului ce iti apasa greu umerii si absorbeai prin toti porii ofranda naturii in mijlocul careia te aflai.
In Torres del Paine am facut circuitul W, numit asa dupa forma aproximativa a traseului. Am locuit cinci nopti in trei refugii: Torres, Los Cuernos si Paine Grande. Am strabatut carari minunate, presarate cu lacuri cu oglinda turcoaz si blocuri plutitoare de alabastru. Aveau nume nordice sau necunoscute, cum ar fi Sköttsberg, sau Nordernskjöld, Sarmiento, Grey si Pehoé.
In toate refugiile in care am stat ne-am lasat marca. Prin dans. Cuplam telefonul meu la statiile rudimentare de muzica aflate in sala comuna a cabanei, si dansam. Salsa, bachata, merengue…Dansam in cuplu sau in grup, si incetul cu incetul, turistii ieseau din camere si ni se alaturau fericiti, uimiti de aceste neasteptate momente de destindere in mijlocul unei salbaticii. In mai multe randuri am fost abordata in zilele ce au urmat, si am fost intrebata care e programul pe zile al acestor lectii de dans. Am izbucnit in ras si am raspuns ca nu lucrez acolo, ca nu predau lectii de dans, ca noi suntem turisti ca si ei. Si ca pot sa ni se alature oricand.
Am fost uimita sa descopar ca in Chile, ţară a Americii de Sud, continentul in care credeam ca dansul e parte din viata tuturor, majoritatea oamenilor intalniti nu stiau sa danseze, si se uitau cu jind la noi. Joaquin, baiatul de la receptia refugiului Torres, un zdrahon unsuros, m-a rugat sa il invat pasi de salsa. “Voi nu stiti sa dansati salsa aici?”, l-am intrebat surprinsa. “Nu”, mi-a raspuns. “Noi dansam aici doar reggaeton. Stii, in felul acesta ne e mai usor sa ne lipim trupurile de femeile cu care dansam, e un dans mai fizic.”
In drumul spre ultimul refugiu, Paine Grande, pe o poteca serpuita de-a lungul apelor albastre-verzui ale lacurilor Nordernskjöld si Sköttsberg, am trecut kilometri intregi prin Padurea de Argint. Asa am numit-o noi. A fost portiunea de basm a drumului nostru. De-a lungul lacului, mesteceni albi, cu trunchiurile arse si crengi contorsionate si pustii, fara de frunze, straluceau argintat in lumina puternica a soarelui amiezii. Numeroase incendii de-a lungul anilor au devastat aceasta zona a parcului, si toate declansate din cauza neatentiei unor turisti ce au facut aici foc si l-au lasat nesupravegheat. In Padurea de Argint, iarba si florile impodobeau colorat pamantul, insa copacii erau dezolanti si golasi, existente triste, pe jumatate moarte. Parea ca si trunchiurile poarta suflete sub coaja. Si m-am gandit atunci, nu stiu de ce, la lemnul care plange din versurile lui Paunescu.
Torres del Paine a fost miezul de aur al calatoriei noastre. Multe insa alte clipe minunate au intregit aceasta aventura a noastra de la capatul lumii. Caci cum as putea uita imaginea ghetarului Perito Moreno, in care razele soarelui aprindeau lumini albastrui, ce te faceau sa crezi ca te afli pe Krypton, planeta de cristale a lui Superman? Concertul grupului spaniol “La Oreja de Van Gogh” in El Calafate, unde am dansat nebuneste sub ploaia dezlantuita? Sau Colonia de Sacramento, un orasel pitoresc in Uruguay, unde am ajuns din Buenos Aires traversand cu feribotul râul Rio de la Plata si in care ne-am plimbat o dupa-amiaza intreaga, sub soarele coplesitor? Vizita in Buenos Aires la faimosul magazin de pantofi de tango, “Comme Il Faut”, de unde mi-am luat o pereche de sandale rosii ca focul?
La toate acestea ma gandesc acum, in mijlocul acestei milonga existentiale, esenţă a Buenos Aires-ului asa cum o percep eu. Ma aflu in tara lui Borges si a lui Carlos Gardel. In interiorul fierbinte al unei Argentine cu o existenta tumultoasa de-a lungul veacurilor ei de singuratate. Ce s-a ales de toti conducatorii cu ambitii personale? Evita Perón si mai marii lideri ai Argentinei odihnesc acum sub lespezile de marmura ale Cimitirului Recoleta. Existente trecute, ce vor fi odata si odata uitate. Caci adevar graia Esenin: “Toti vom fi acolo/Poti sa semeni/Viata ta cu ras si cu tumult…” Si atunci, uitandu-ma din nou pe biletul de intrare cu al lui “Danseaza, danseaza, caci viata se duce…”, ma gandesc ca trebuie cu tot dinadinsul sa traim, traim, caci cu totii ne petrecem…
Ma uit la cuplurile de pe ringul de dans si inteleg deodata ca, de fapt, ei isi ineaca amaraciunea in betia tangoului. Cine oare pe aceasta lume a avut acea existenta mult visata? Sa se ridice in picioare acel cineva care a trait imaculat, asa cum si-ar fi dorit, fara compromisuri si fara a fi vreodata atins de vanitati. Vanitati rezultate din lupta noastra cu propriile slabiciuni, cu faptul ca nu am ajuns la sublimul de a fi oameni liberi, de a avea curajul si increderea de a exprima ce simtim, si puterea de trai dupa bunul nostru plac, fara incorsetari si presiuni exterioare. Sub noianul de ganduri, ma simt deodata obosita si infranta, dar curios, sentimentul imi face bine, caci am tanjit indelung dupa acel loc unde nu exista nici asteptari, nici temeri, nici suferinta.
It takes two to tango. Si acolo, in ultima zi petrecuta in acel Buenos Aires delabrat, sleit de soare, de vieti si pasiuni traite pana la epuizare, in care tangoul e o deceptie splendida, intre viata si moarte, pururi inselatoare dar necesara pentru a supravietui, am inteles deodata ca sunt singura, ca am ramas doar eu pe ringul acela de dans, de unde toti ceilalti dansatori au disparut ca prin farmec si m-au lasat in incaperea pustie, sub luminile subtiate difuz. Doar muzica a continuat sa cante, indepartat, ca dintr-un patefon dogit.
Frumos. A vazut locurile si oamenii si cu sufletul, nu doar cu ochii. O astfel de calatorie te ajuta sa reapreciezi ce ai acasa.