ACUM.TV

 
Vladimir Putin îşi joacă ultimele cărţi ale îndelungatei şi controversatei sale domnii. Aşa cum scriam recent, asistăm la un delir cu final aşteptat. Dar modul în care ar putea să se producă acest final este mai mult decât posibil să se cantoneze în buna tradiţie moscovită, în care rufele se spală doar în familie…

Asasinarea celor mai importanţi opozanţi ai sistemului – fie ei ziarişti, oameni de afaceri, profesori universitari, funcţionari de stat sau oameni politici – începând cu 1998 (anul în care a fost numit şef al KGB-ului de către Boris Elţîn), reprezintă una dintre aceste cărţi. O carte vădit paranoidă şi înfricoşată, care a culminat cu împuşcarea mortală, acum câteva zile, în plină stradă, a liderului formal al opoziţiei ruse, Boris Nemţov. Este absolut neconcludent dacă Putin a ordonat aceste asasinate, dacă le-a inspirat, dacă le-a tolerat sau dacă a creat doar cadrul moral-politic în care asasinatul a devenit pârghia de anihilare a oricărui tip de opoziţie şi/sau tentaţii democratice de tip occidental. Căci, indiferent care ar fi postura în care se găseşte, Putin – din motive care ţin de personalitatea proprie, de formarea sa ca politician dar şi de ethos-ul rusesc – este cel care va achita nota de plată la final. Afirm asta cu certitudinea că nu greşesc prea mult, fie şi numai pentru că liderul de la Kremlin nu a delegat, practic, nimic – în toată perioada de când conduce cu o mâna de fier Rusia -, din responsabilitatea voinţei de a anihila treptat orice logică democratică şi a statului de drept. Din contra.

În aceste zile în care Nemţov a fost asasinat cu sânge rece, nici măcar nu mai pare atât de ciudat să ne punem inclusiv întrebarea dacă nu cumva ţarul de la Moscova, acest veritabil Arturo Ui al spaţiului slav postbelic, suferă de – ceea ce un raport nerecunoscut oficial de către US Defence Department, dar care a fost făcut public recent – sindromul Asperger (o formă de autism funcţional). Sau dacă nu cumva, aşa cum ne lasă să înţelegem Ian H. Robertson, profesor de de psihologie la Trinity College din Dublin şi membru al Academiei Regale din Irlanda, Putin este un sociopat. Indiferent cum ar sta lucrurile, Putin a implicat Rusia într-un război care secătuieşte ţara şi care a aruncat-o, ca urmare a sancţiunilor financiare, într-o criză economică de proporţii; a rupt fragilul şi discutabilul echilibru Est-Vest, instalat în ultimii 10-15 ani, încălcând dreptul internaţional, fără să clipească, prin invadarea Ucrainei şi anexarea Crimeii; continuă să susţină că nu îi sprijină militar, financiar şi logistic pe separatiştii pro-ruşi din Ucraina, în ciuda tuturor evidenţelor care atestă contrariul; a divorţat brusc de soţia lui, cu care a fost căsătorit timp de 30 de ani, pentru a se consola în braţele unei frumoase gimnaste cu vreo… 30 de ani mai tânăra decât el; a organizat la Soci o olimpiadă ale cărei costuri au uimit şi indignat opinia publică internaţională, respectiv opinia publică din Rusia, acuzaţiile de corupţie la vârf din jurul evenimentului făcând deliciul presei. Mă opresc aici. Căci nu vreau să alunec în cine ştie ce analiză psihologică a personajului şi să fiu acuzat de preţiozitate…

Dar viitorul lui Vladimir Putin cred că trebuie privit din perspectiva KGB (FSB), aşa cum privim şi trecutul acestuia, nu numai din prisma derapajelor sale psiho-afective şi legale. Într-o Rusie care, iată, se izolează din ce în ce mai mult de capitalul occidental, este de presupus că FSB-ul va începe să îşi pună întrebări serioase în legătură cu oportunităţile de afaceri care încep să dispară, uşor, uşor pe relaţia cu UE şi SUA. Ceea ce nu poate fi, sub nici o formă, privit cu ochi buni de către foştii colegi ai fostului colonel KGB. Lupta lui Putin cu oligarhii ruşi – care a culminat cu arestarea şi condamnarea lui Mihail Hodorkovski, Platon Lebedev şi Leonid Nevzlin, acţionarii principali ai grupului IUKOS – a fost pe placul opiniei publice. Categoric. Dar, mai ales, al unei anumite părţi a serviciilor secrete ruse care a sesizat că, în bună tradiţie a tranziţiei de la comunism spre un anumit tip de capitalism (de care România nu a fost nici ea străină), ţiţeiul, gazele, şi alte resurse de stat nu au intrat pe mâna echipei KGB care îl susţinea pe Putin… ci pe mâna unor oligarhi care jucau un joc extrem de complicat şi care… au pierdut partida în favoarea lui Putin! Asasinarea fostului agent KGB Litvinenko şi anihilarea Comisiei Kovaliev care îl anchetă pe Putin fiind două vârfuri de iceberg ale încleştării pe care, cu puţină intuiţie…, o putem atribui diferendelor dintre gruparea liderului de la Kremlin şi aspiranţi.

Acum însă lucrurile ar putea să ia o turnură nu prea profitabilă, în condiţiile în care afacerile cu ţiţei sunt în cădere liberă ca urmare a prăbuşirii preţului petrolului, Europa este din ce în ce mai reticenţă în a semna contracte cu firmele ruseşti – care, spun analiştii, duc în mod suspect către apropiaţi ai Kremlinului – , contractele de livrare de armament occidental către Rusia au fost suspendate, iar zeci de firme şi persoane din anturajul lui Putin s-au văzut cu conturile din băncile americane blocate. Din perspectiva intereselor financiare şi economice ale grupării KGB care îl susţine pe Putin, situaţia nu este în măsură să descreţească fruntea cuiva şi nici să consolideze poziţia preşedintelui rus…

O ultima remarcă, până la următoarea punere în tema… Dacă ar fi să luăm în considerare lobby-ul de care se bucură Mihail Hodorkovski în Occident – Henry Kissinger, Hans-Dietrich Genscher, Joachim Gauck şi chiar Herta Müller (va sună cunoscut numele?) fiind doar câteva personalităţi ce merită amintite – nu m-ar miră să asistăm la o extrem de interesantă revenire în arena de la Moscova a magnatului care, în ciuda loviturii primite de la Vladimir Putin acum 10 ani, mai are încă la dispoziţie un potenţial financiar care, după unii analişti, se ridică la peste de 2,5 miliarde de euro!

O suma extrem de… politică.

Dan Uncu

Acest articol a fost publicat luni, 2 martie 2015 la rubrica Extern.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.