Copacii şi-au ieşit din minţi peste zăpezi
şi viorile, alămurile se întrec într-o singră noapte şi poate ultima
înainte de trecerea în Valea Plângerii.
Somnul e oprit.

Cavalerul bea ultimul vin din pantoful iubitei şi dansează pe mese.

Sfârcurile femeilor trezesc primăvara din rărunchii metalici şi aprind
focul
înainte de zori.

Ninge şi am mai scris odată,
neaua nu e decât o mască.

Şi sorbim fulgii pe obrazul iernii şi ne plăcem să credem
că balul e etern,

refren,
şoldurile goale,
copaci despuiaţi într-un februarie sterp cât un astru.