“Mergi la colindat?”…. aceasta era intrebarea principala auzita pe la toate colturile caselor, cu citeva zile inainte de Craciun, sau Anul Nou, in timp ce sa inalta un derdelus, sau se punea umarul la rostogolirea bulgarilor de zapada, pentru a face un om de zapada si mai mare decit al celor de pe partea cealalta a strazii. Saniile se transformau in banci, ca la sfatul batrinilor satului. Trupe de cite trei, patru, ne adunam si puneam tara la cale! Hotariri importante! La cit sa ne intilnim, de la ce casa sa incepem colindatul, pina unde meregem! De cele mai multe ori, ulita mare era piatra de hotar. Pina acolo, sau mai departe? Ce mai conta! Important era sa ne scoatem desagile din cufarul cu jucarii, sa le scuturam bine si sa le pregatim a le umple cu mere, covrigi si nuci! Dimineata de Mos Ajun era ca un preludiu al colindului mare ce urma! Sorcova si buhaiul aveau sa fie punctele culminante ale planurilor marete din vacanta de iarna. Doamne si ce rosii eram in obraji, si ce voiosie in inimile noastre de copii, numai la gindul ca se apropie colindatul! De repetat, nu repeta nimeni. Ce nevoie aveam? Erau versurile colindelor in inimile noastre! Nu ne paraseau tot timpul anului! Stateau acolo cuminti, asteptind cu sufletul la gura venirea sarbatorilor de iarna.
Este din nou sfirsit de an. Craciunul bate la usa si dupa el, cu repeziuciunea gindului, va veni si noaptea de Anul Nou. Va sint desagile pregatite? V-ati luat sorcove? La cine a ramas buhaiul? Cine are un bici si un clopotel, ca sa rasune plugusorul pina la marginea satului vecin? Sau nici nu stiti despre ce vorbesc? V-ati invatat copiii cum se colinda? Sau v-ati pierdut in viltoarea cumparaturilor de la “Mall” si a luminitelor colorate din piata mare?
Sa nu lasam ulitele satelor, strazile comunelor, luminile oraselor sa ofteze in lipsa grupurilor de copii galagiosi, care sa alerge de la o casa la alta, cintind din rasputeri si multumind gospodarilor pentru ofrandele primite. Sa nu lasam serile de colind din propria noastra copilarie sa devina povesti inchise intr-un album cu aminitiri. Ce cadou poate fi mai pretios sub pomul de Craciun, daca nu datinile noastre stramosesti, atit de frumoase si pline de intelepciune. Sarbatori Fericite, buni Romani!
“Oaspeti cu azur în gene
Si zapada pe opinci
Se ivira la ferastra
Cu colinde si tilinci.
[…]
Si cântara, si urara
Si plecara ca un dor,
Stralucea un puf de înger
Risipind pe urma lor […]”(\”Oaspeti cu azur în gene\” de Nichifor Crainic)