ACUM.TV

 
Fantomele se joacă de-a oamenii

Georgiana Capuerde s-a distins ca un gazetar obiectiv din noua generaţie de jurnalişti formaţi după 1989, lucrând la ziare de prestigiu cum ar fi Universul Bucureştilor sau Libertatea. Georgiana a surprins în mod plăcut în clipa în care a debutat în dramaturgie cu piesa de faţă, recenzată de scriitorul, poet şi dramaturg, Walter Johrend, ”Visul domnului Mio” – piesă apreciată cu premiul I, în 2013, la concursul de comedie românească FestCo organizat de Teatrul de Comedie. (Valentin Leahu)

Domnul Victor Mio, fost director de bancă şi fără familie (crede el), actualmente pe post de duh-stafie-suflet-fantomă în locaţia Binelui (plutesc în cimitir pe Aleea artiştilor, va spune un personaj), undeva într-un spaţiu la fel de imaterial ca şi umbrele lipsite de coloană vertebrală care îl populează (Ateea, Francezul, Prinţul, Mătuşa Lena, Dorel – Tatăl Prinţului) hotărăşte să facă rânduială în cer şi pe pământ prin intermediul unei asociaţii, botezată iniţial a Fantomelor Răzbunătoare, apoi, pentru a elimina posibile interpretări greşite, a Fantomelor Dreptăţii, organism nu numai cu statut, ci şi cu imn propriu. Aceste fantome nu tânjesc după reîncarnare, se simt bine în locul acela călduţ şi se comportă uneori ca şi cum nu ar fi plecat niciodată din realitatea societăţii româneşti post-decembriste, am putea chiar spune că se joacă de-a oamenii, dar şi cu oamenii, nedepăşind anumite reguli care le-ar putea aduce expulzarea într-un dincolo fără libertăţi.

Prinţul (de fapt Ionel Demetrescu) şi Francezul, o pereche gay, şi-au părăsit carapacea pământeană în urma unui accident provocat de un taximetrist în timp ce se certa cu amanta (aceasta îl ameninţa, ca toate amantele, cu darea în vileag a tainei, dacă nu…), Alteea s-a sfârşit fizic la 25 de ani într-un norişor de monoxid de carbon şi nu este de loc încântată că iubitul ei nu-i pune flori pe mormânt, ci lângă poza ei de pe biroul său ordonat (aşa cum îşi aşeza şi ea chiloţaşii, sutienul şi celelalte nimicuri când se dezbrăca la el acasă pentru a se putea concentra asupra actului în sine) de la corporaţia unde toate birourile sunt identice, toţi bărbaţii poartă costum albastru şi cravată roşie, iar femeile sunt îmbrăcate în taioare negre cu bluze albe. Mătuşa Lena a vrut să-şi sperie soţul infidel şi risipitor luând prea multe somnifere, pentru că romul băut o făcuse să creadă că sunt bomboane, „dar nu a fost sinucidere, ci moarte naturală, pentru că au revitalizat-o la spital”, dar apoi a făcut infarct şi a putut fi înmormântată creştineşte, Tatăl Prinţului a fost otrăvit de soţie (cu etnobotanicele fiului) în chiar ziua sa de naştere.

Statutul este definitivat odată cu apariţia Lenei, tot în starea ei de ameţeală cronică, stabilind că patrimoniul iniţial al asociaţiei este „devotamentul, corectitudinea şi transparenţa”. Mătuşa Lena aducecu ea nostalgia comunismului românesc cu mame eroine, unitate naţională, servicii secrete care o apără pe cea din urmă, cu lipsa CNP-urilor „care te dau de gol”. În final se stabilesc ţintele şi argumentele acţiunilor de implementarea dreptăţii: un taximetrist neatent, un prieten care nu suferă îndeajuns şi cumpără flori pentru birou şi nu pentru cimitir, un director care a furat munca şi cinstea unui coleg al său, un pokerist care se distrează. Primele încercări de a face dreptate dau greş: noul director al băncii este anihilat temporar de o viroză, taximetristul, dat afară de nevastă şi părăsit de amantă, e purtat pe la poliţie, soţul neloial este internat la spital şi Lena a trebuit să intervină să nu i se fure portofelul şi mobilul, căci sunt şi averea ei; în plus, nu este de acord cu asociaţia, ar vrea „un partid comunist, cu un plan cincinal”, etc. Alteea a fost impresionată că poza în care este îmbrăţişată încă tronează pe biroul prietenului ca o incontestabilă dovadă de dragoste. Fantomele au sentimente prea puternice de condescendenţă care le paralizează avântul de răzbunare: sunt totuşi suflete!!!

Şi în acest context de incertitudini şi şovăială apare un al şaselea suflet, Tatăl Prinţului, care îşi admonestează fiul şi îl suspicionează de participare la otrăvirea sa cu tortul făcut de nevastă de ziua sa de naştere, disputei dintre cei doi îi punându-i capăt Lena, iubirea „adevărat românească” a tinereţii Tatălui, un bărbat adevărat, care ştia ce să facă cu o femeie: „când punea mâna unde trebuia erai deja în al nouălea cer!”

Asociaţia abia întemeiată este pe cale de destrămare, deoarece nu există unitate în privinţa imnului („imnurile sunt făcute să scoată patriotismul din oameni în vremuri de criză economică”), unele fantome au devenit prea sentimentale (Ateea propune ca nou scop al asociaţiei salvarea mamei Prinţului din iad, unde a ajuns după ce confundase cutiile de scorţişoară şi etnobotanice). Între două şedinţe, Mio i se confesează Lenei creionându-şi un autoportret de burlac timid cu femeile, harnic în gospodărie, provocând femeia să-i pună întrebarea cheie: “Bine, dar dumneavoastră când aţi trăit ? Adică altfel decât pentru serviciu? Viaţa dumneavoastră privată? Să râdeţi, să glumiţi, să călătoriţi în străinătate, să simţiţi fluturi în stomac, să aveţi cui să spuneţi Bună şi La revedere sau Te iubesc?“.

Avem aici unul din puţinele momente când cele două suflete uită că sunt doar umbre şi-şi dau în vileag stările trăite când erau prizonierele unor formaţiuni anatomice de carne, oase şi sânge, doar că bărbatul a pierdut orice legătură cu viaţa sa pământeană, fiindcă toate afirmaţiile sale sunt fabulaţii din care subconştientul exclude realitatea, pentru a proteja conştientul de şocuri nedorite.

Sosesc, cu întârziere, şi ceilalţi membri ai asociaţiei, dintre care doar Dorel s-a încumetat să întreprindă câteva acţiuni în sensul l spiritului statutului asociaţiunii. Făcând câteva vârtejuri prin jurul casei unde se ascunsese taximetristul, l-a determinat pe acesta să se predea poliţiei. Pe prietenul Alteei l-a făcut „la loc comanda. El punea calendarul în faţa fotografiei tale, eu puneam fotografia în faţă, şi asta de vreo 3 ori în aceeaşi zi. Tare, tipul, n-a zis nimic în prima fază, apoi când a văzut că în glastra aia ciobită pe care o ţine pe birou au apărut flori, şi-a întrebat colegii şi ăia au ridicat din umeri. Dar a trecut şi peste asta, aşa că am ajuns şi la el acasă unde am tapetat pereţii cu fotografiile pe care le-am găsit într-un sertar şi atunci a început să sară de bucurie prin casă. Eu ziceam Băi, ăsta crede în fantome, n-am ce să-i fac dar când l-am auzit că-i dă telefon maică-tii s-o întrebe ce mai faci, am zis Gata! Şi-a luat-o! Dar nici mă-ta aia nu-i prea dusă la biserică, l-a înjurat ca la uşa cortului şi i-a zis că din cauza lui te-ai intoxicat că ţi-a stricat cu bună ştiinţă centrala termică. Şi a zis că o să-l acuze de omor cu premeditare. Şi s-o termine cu înscenările astea că tu eşti vie şi să nu mai pretindă că e nebun că pe ea n-o păcăleşte nimeni. Pe urmă, am trecut la jocul meu preferat, cu uşa trântită din senin şi a început să urle: Ieşi, nu te mai ascunde, ştiu că tu eşti, să nu crezi că te-am trădat, nicio clipă… Şi paharul s-a umplut, aşa că a sunat-o pe mă-sa să-i dea telefonul unui psihiatru, aia a zis că vine să doarmă la el, ăsta Nu şi Nu, spectacol, ce mai!”

Directorului de bancă i-a scris cu pastă de dinţi pe oglinda din hol, şi pe cea din baie „Sunt pe urmele tale. Ştiu tot ce faci în Elveţia”, înnebunindu-l.

În cele din urmă fantomele, bancherul doar cu jumătate de gură, constată că sunt altfel decât se credeau pe pământ, nu mai sunt stabili în sentimente, nu mai sunt răzbunători.

Domnul Victor Mio este trezit dimineaţa de Lena, nevastă-sa, ca să nu întârzie la serviciu, însă el nu-şi poate reveni din visul avut, nici chiar când apar copii săi, Luana (Ateea) şi Ionel (Prinţul), iar când află că Dorel este grădinarul (salutări de la Lady Chatterley!) îşi iese din minţi şi îşi acuză nevasta de preacurvie. Familia îl crede nebun şi conchide prin fraza finală rostită de Lena, mama: Of, copii, ce nenorocire pe capul nostru, pe tata nu mai putem conta! Trebuie să ne căutăm serviciu !

Cum visele sunt scurte, nici Visul domnului Mio, piesa în cinci scene a Georgianei Capuerde, nu putea fi o (tragi)comedie în trei sau mai multe acte, iar fluxul întâmplărilor şi al conversaţiei trebuia să se conformeze fragmentărilor cunoscute din visele noastre. Între secvenţele proiectate pe ecranul interior pot exista pauze scurte de trezie, de ieşire din subconştient, ceea ce nu se întâmplă în somnul bancherului care are, desigur, foarte multe de ascuns, devreme ce subconştientul său elimină orice legătura cu realitatea. Cei şase protagonişti întruchipează vicii, virtuţi, naivităţi, obrăznicii, atitudini politice şi sociale aşa cum le întâlnim în cotidianul românesc neschimbat în post-decembrism, dar numai aici. Cu toată starea lor de umbre care se strecoară prin gaura cheii, ele, în cele din urmă nu se răzbună aşa cum o voiau în şedinţa de constituire a Asociaţiei, ci încearcă să dreagă ceea ce este strâmb, vor să instaleze starea de dreptate dincolo de Aleea artiştilor, parcela 8, chiar dacă unele ghiduşii ale lor atentează la sănătatea mintală a celor nechemaţi în ţărână.

Zice Georgiana Capuerde, după ce se lasă cortina, că „domnul Mio şi asociaţii lui pendulează între a-i proteja pe cei de jos sau a le cere socoteală pentru greşelile lor lumeşti. Dincolo de dilemele trecătoare ale personajelor, şi în cea de-a doua viaţă a noastră dreptul la dragoste este asigurat, ca o nouă şansă pe care o primim după ce-am ratat-o pe cea de pe Pământ. Pentru că fără iubire, până şi Raiul s-ar plictisi de urât şi s-ar stinge“. Poţi fi sau nu de acord cu spusele dânsei, dar, citind piesa de două-trei ori, vei constata că citatul de mai sus acoperă doar 5 la sută din ideile, speculaţiile şi profunzimile acestei mici drame, care a luat pe nedrept un premiu pentru comedie, ceea ce este doar la suprafaţă.

Vă puteţi închipui o mască mortuară râzând cu gura până la urechi? Eu, da…

Walter Johrend

Acest articol a fost publicat miercuri, 25 februarie 2015 la rubrica Scena si Ecranul.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.