Stările de fapt de care ne ocupăm de astă dată există, practic, în orice democraţie, nu numai în statul considerat „singura democraţie din Orientul Mijlociu”, adică Israelul. Dar în stricta actualitate israeliană, adică în crâncena bătălie (pardon, campanie) electorală, ceea ce mai mulţi analişti au numit „fenomene secundare” ale democraţiei se manifestă cu o acuitate foarte greu suportabilă şi uneori imposibil… de acceptat!
Să spunem că poporul nostru, numit „al Cărţii”, s-a obişnuit cu promisiunile electorale şi nu se mai lasă indus în eroare cu atâta uşurinţă de altădată. Dar există promisiuni de-a dreptul pernicioase, pe care candidaţii principali nu vor putea să nu le respecte în cazul în care li se va da pe mână guvernarea. Ca de exemplu, promisiunea prim-ministrului Beniamin Netaniahu de a mai „îmblânzi” Legea împărţirii egale a îndatoririlor (faţă de stat), abrogând o serie de prevederi, în speţă sancţionarea cu închisoarea a aşa numiţilor „refuznici” ai ordinului de recrutare în armată. Primul-ministru şi-ar fi întemeiat chiar această promisiune, afirmând că „nu consideră acceptabilă ideea ca cineva să fie trimis la închisoare din cauza credinţei sale”. Ceea ce ar însemna încurajarea şantajului electoral (şi nu numai) practicat de partidele politice ultrareligoase încă de la înfiinţarea Statului Israel. Aceste partide au adus, aş spune, la perfecţiune aşa-numita „metodă a salamului”, tăindu-şi în fiecare campanie electorală câte o felie (grosieră de altfel, nu subţire), din „salamul” privilegiilor social-cetăţeneşti!
Dar cel mai grav lucru şi mai greu de acceptat mi s-a părut decizia Tribunalului Suprem, adoptată la jumătatea săptămânii trecute. Este vorba de „demolarea” deciziei Comisiei Electorale de a anula dreptul la candidatură a ceea ce aş numi „cuplul ultraextremismului”, în virtutea ideii că întotdeauna extremele se ating. Astfel, periculosului corifeu al extremiştilor de dreapta, lider al „Mişcării Yahad”, Baruch Marzel, a cărui ideologie… aplicată a fost identificată cu a personajului de tristă amintire Rabbi Meir Kahane, exponent al celui mai periculos rasism, i s-a recunoscut dreptul de a candida pentru funcţia de deputat în viitorul Knesset. Completul de judecată care a votat săptămâna trecută acceptarea candidaturii lui Marzel o fi uitat oare că partidul lui Kahane fusese scos în afara legii… legalizând astăzi un partid cu aceeaşi ideologie pernicioasă?
Dar în acelaşi context juridic, a fost acceptată şi candidatura unui sinistru personaj, feminin de astă dată, adevărata „Passionaria de la Nazaret”, Hanin Zuabi, actualmente din „Mişcarea Arabă Unificată”, cu nucleul său, fracţiunea „Balad”. Tribunalul Suprem care i-a „redat dreptul la candidatură” a deschis practic drumul spre Knesset unuia din cei mai înverşunaţi duşmani ai Israelului. Probabil că cei care au votat această decizie cunoşteau proverbul românesc cum că „vorbele nu se cos la dosar”, conchizând că afirmaţiile publice, „life” sau în mass-media ale veninoasei Zuabi „nu ar fi probe concludente care să-i ateste atitudinea de instigare la terorism”. Dar atunci când respectivul proverb a pătruns în folclorul comunist românesc, se pare că nu exista presa electronică, permiţând ca respectivele vorbe să rămână totuşi consemnate. Ceea ce nu l-a împiedicat pe avocatul deputatei Zuabi să afirme că „anularea dreptului ei la candidatură reprezintă încălcarea unui drept cetăţenesc fundamental al arabilor din Israel, acela de a fi reprezentaţi în Parlament”! Desigur, şi mişcarea Meretz, care se rostogoleşte vertiginos spre stângism, a ratat şi de astă dată momentul să tacă din gură, salutând decizia Tribunalului Suprem despre care a afirmat că „impune necesitatea de a confisca din mâinile Comisiei electorale competinţa de a anula candidaturi”.
Un singur lucru uită cei care induc astfel de situaţii, tot pe-atâtea erori grave în instituirea unui guvern benefic pentru ţara noastră: uneori, aceste „fenomene secundare” pe care le poate produce vreun remediu pun în pericol sănătatea într-o măsură mai mare decât o salvează remediul însuşi!