Simone de Beauvoir alaturi de Jean-Paul SartreFilozof, prozator si dramaturg francez, Sartre, pe numele sau complet Jean-Paul Charles Aymard Sartre (1905-1980), este un reprezentant al existentialismului ateu, conceptie pe care a elaborat-o si dezvoltat-o în lucrarea Fiinta si neantul. Romanul Greata, volumul de povestiri Zidul, piesele Mustele, Cu usile închise, Cu mâinile murdare, Diavolul si bunul Dumnezeu, Sechestratii din Altona sunt o ilustrare literara a ideilor existentialiste, în timp ce romanul Drumurile libertatii pune problema angajarii politice.
A avut o relatie de iubire si prietenie pâna la moarte cu eseista si scriitoarea Simone de Beauvoir.
În 1964 i s-a atribuit Premiul Nobel, pe care Sartre l-a refuzat.
MUSTELE
Drama Mustele reprezinta o reluare a mitului antic al lui Oreste si al Electrei, care au razbunat uciderea lui Agamemnon, tatal lor, de catre Egist si Clitemnestra. Drama trateaza mitul din perspectiva existentialismului. Omul fiind – în conceptia lui Sartre – “condamnat sa fie liber” si obligat sa aleaga, Orestre, întors în Argos dupa o absenta de douazeci de ani, trebuie sa opteze între a înfaptui actul razbunarii sau a renunta la el. Din scena urmatoare, între Oreste si Pedagog, reiese necesitatea apartenentei si angajarii.
ACTUL I
ORESTE: (…) Ah ! pâna si un câine, un câine batrân care se încalzeste, ghemuit lânga foc, si se ridica putin când intra stapânul si schiauna încetisor în chip de salut, pâna si un câine are mai multe amintiri ca mine: el îsi recunoaste stapânul. Stapânul lui. Dar mie, mie ce-mi apartine ?
PEDAGOGUL: Si cu cultura cum ramâne, stapâne ? Cultura ta îti apartine, si ti-am adunat-o cu dragoste, ca pe un buchet, îmbinând fructele întelepciunii mele cu comorile experientei pe care o am. Nu ti-am dat înca din frageda vârsta sa citesti toate cartile, pentru ca sa te familiarizezi cu diversitatea parerilor omenesti, nu te-am pus sa strabati o suta de state, aratându-ti de fiecare data cât de diferite sunt apucaturile oamenilor ? Acum, iata-te tânar, bogat si frumos, invatat ca un mosneag, eliberat de orice servitute si de orice credinta, fara familie, fara patrie, fara religie, fara meserie, liber sa slujesti orice cauza si stiind ca nu trebuie niciodata sa slujesti o cauza, într-un cuvânt, un om superior, în stare, pe deasupra, sa predea filozofia sau arhitectura într-un mare oras universitar. Si te mai plângi !
ORESTE: Ba nu, nu ma plâng. Nu pot sa ma plâng; mi-ai lasat libertatea firelor pe care le smulge vântul din pânzele de paianjen si care plutesc la zece picioare deasupra pamântului; eu nu atârn mai greu decât un fir si traiesc în vazduh. Stiu ca e un noroc si-l apreciez asa cum se cuvine. (Pauza.) Exista oameni care se nasc angajati; ei nu au putinta sa aleaga, au fost aruncati pe un drum, si la capatul drumului îi asteapta o fapta, fapta lor; ei merg, si picioarele lor desculte apasa cu putere pamântul si se zgârie de pietre. Tie ti se pare vulgara bucuria de a merge undeva ?Si mai sunt altii, cei tacuti, cei care în fundul sufletului simt greutatea unor imagini tulburi si pamântene; viata li s-a schimbat pentru ca, într-o zi, când erau copii, de cinci ani, de sapte ani… Sigur, astia nu sunt niste oameni superiori. La sapte ani eu stiam deja ca sunt exilat; mirosurile si sunetele, zgomotul ploii pe acoperis, tremurul luminii – le lasam sa-mi alunece de-a lungul trupului si sa cada în jurul meu; stiam ca ele sunt ale altora, si ca din ele nu voi putea face niciodata amintirile mele. Caci amintirile sunt o hrana îmbelsugata pentru cei care stapânesc case, dobitoace, slujitori, pamânturi. Dar eu… Eu sunt liber, slava Domnului. Oh, cât de liber sunt ! Si sufletul meu, ce minunata absenta e ! (Se apropie de palat.) As fi locuit aici. N-as fi citit nici una din cartile tale, poate ca nici n-as fi stiut sa citesc: e lucru rar un print care stie sa citeasca. Dar as fi intrat si iesit pe poarta asta de zece mii de ori. În copilarie m-as fi judecat cu canaturile ei, m-as fi proptit în ele si ele ar fi scârtâit fara sa se deschida , si bratele mele s-ar fi deprins cu rezistenta lor. Mai târziu, le-as fi împins noaptea, pe ascuns, ca sa ma duc la fete. Si înca si mai târziu, în ziua când as fi ajuns major, sclavii ar fi deschis larg poarta si eu as fi trecut pragul ei calare. Batrâna mea poarta de lemn ! As fi stiut sa-ti gasesc broasca. Cu ochii închisi. Si zgârietura aceea, acolo jos, poate ca eu ti-as fi facut-o, din neîndemânare, în prima zi în care mi s-ar fi încrenditat o sulita. (Se îndeparteaza.) Stil doric, nu-i asa ? Si ce parere ai de încrustatiile în aur ? La Dodona am vazut ceva asemanator: frumos lucrate. Ei, uite ca-ti fac pe plac: nu-i palatul meu, nici poarta mea. Si n-aveam nici o treaba pe-aici.
PEDAGOGUL: Acum esti rezonabil. Cu ce-ai fi fost mai câstigat daca ai fi locuit aici ? În clipa de fata sufletul tau ar fi terorizat de-o cainta abjecta.
ORESTE (izbucnind): Ar fi cel putin a mea. Si caldura asta care-mi pârleste parul ar fi fost a mea. Al meu ar fi si bâzâitul mustelor.