„Totul se vinde şi se cumpără şi, cu toate acestea, totul nu poate fi vândut şi cumpărat fără a săpa bazele înseşi ale umanităţii”
André Gauron
Este prostituţia un rău necesar, sau un atentat insuportabil la demnitatea umană? Avocaţii libertăţilor nelimitate vor pleda, fără îndoială, cauza răului necesar, chiar dacă, lăsat la voia întâmplării, poate lua forme monstruoase.
Se recurge sistematic la argumentul, întrucâtva tocit, precum că prostituţia ar fi cea mai veche meserie din lume şi că ar fi oferit servicii inestimabile înveteraţilor singurateci… La rigoare, astfel de argumente mai pot ţine încă la drum, numai că în prezent industrializarea comerţului sexual şi caracterul lui transnaţional au devenit elementele fundamentale care diferenţiază prostituţia contemporană de cea de odinioară.
Puţine sunt analizele mondializării capitaliste care iau în consideraţie înfloritoarea industrie a comerţului sexual, generator de venituri mirobolante, unde proxenetismul şi crima organizată deţin roluri de prim plan. Comerţul sexual este socotit, din ce în ce mai mult, ca o industrie de divertisment, iar prostituţia ca o activitate legală, la adăpost de orice sancţiune de ordin moral. Se asistă, cu surâsuri de satisfacţie, la apariţia megabordelelor în inima Europei, sub ochiul ocrotitor al guvernanţilor şi al camerelor de luat vederi din lumea întreagă, martore a ceea s-au obişnuit să numească evoluţie de moravuri.
„Foot, bere şi sex”, cu aceşti termeni, s-a desfăşurat Mondialul de fotbal 2006 din Germania, unde Angela Merkel a ales calea „înţeleaptă” a legalizării prostituţiei. Se vorbea de 40.000 de fete, venite de pe toate meridianele, destinate repausului suporterilor. Faptul a suscitat un vehement protest al Asociaţiei internaţionale „Coaliţia contra Traficului de Femei” (CATW) şi al mai multor personalităţi angajate în favoarea petiţiei intitulate: „A cumpăra sex, nu-i un sport”, din al cărui conţinut extragem următoarele: „A trata corpul femeilor ca pe o marfă, violează standardele internaţionale ale sportului” sau, „Oamenii de onoare nu cumpără sex, deoarece ei respectă demnitatea şi integritatea fiinţei umane”.
Una dintre protagonistele aboliţioniste ale comerţului de corpuri, Malika Mrcovici, văzând, disperată, că adversarii ei câştigă teren, a condus campania de protest până in Parlamentul de la Bruxelles, declarând un război necruţător acestor „big bosses” ai prostituţiei, negustori de sex cu look de manageri, redutabili şi din ce în ce mai abili în Europa de Nord. Lupta ei este angajată contra „peştilor”, deveniţi magnaţi ai industriei sexului, asistaţi de o armată de avocaţi şi de ataşaţi de presă, graţie puterii banului, dar şi susţinuţi tacit de mai multe State, în particular Germania şi Olanda. Este suficientă evocarea scandaloasei construcţii de la Berlin, un megabordel de 3000 de m2, veritabil supermarchet al sexului, instalat la ieşirea a trei staţii de metrou din apropierea stadionului olimpic.
Va fi oare capabilă Malika Marcovici şi asociaţia ei să facă faţă acestui „tsunami” cu o cifră de afacere planetară a cărei caniotă se ridică la zeci de miliarde de dolari, reţele internet, cluburi, discoteci, saloane de masaj, toate acestea dublate de discursuri liberal-libertine, bine unse, revendicând dreptul „legitim” de a dispune de corpul feminin, potrivit fantazmelor cele mai insolite, atâta timp cât „prestaţia” este remunerată ?
Traficul de femei şi de copii din Asia de Sud şi de Sud-Est este estimat la 400.000 de persoane pe an. Statele independente din ex-URSS, Europa de Est şi Europa Centrală constituie a doua grupă în ordinea importanţei furnizează circa 300.000 de persoane pe an, România, Albania, Bulgaria, Bosnia, Ukraina, facând parte din lotul ţărilor care au gustat recent din această libertate amară şi primejdiosă. Urmează America latină şi Caraibele cu aproximativ 100.000 de persoane, iar Africa cu 50.000, etc., etc.
Acest tablou ar fi incomplet dacă nu s-ar ţine cont de industria pornografiei, căci filierele ei sunt deseori auxiliare ale filierelor prostituţiei, industrie care şi-a făcut apariţia pe la începutul anului 1950, odată cu lansarea revistei Playboy, dispunând de mijloacele de comunicare şi de distribuţie dintre cele mai moderne.
Tehnica recrutării sordide, dar ingenios organizate, a început să fie sesizată de tinere, seduse de posibilitatea câştigului pecuniar facil şi imediat. Multe dintre ele, încă naive şi credule, au făcut tragica experienţă a promisiunilor fantasmagorice cu salarii de vis şi munci nu mai puţin onorabile. Odată transportate în ţările idilice, imaginea s-a întunecat ca prin magie, paradisul promis devenind infernul insuportabil al sclaviei sexuale. Departe de ţările de origine şi de familii, şi introduse în angrenajul consumului de „carne vie”, aceste făpturi, mai mult sau mai puţin inocente, devin de o vulnerabilitate sfâşietoare, fiind obligate să răspundă celor mai perverse şi imunde exigenţe.
Oamenii politici, dar nu numai, au estimat că aceste fast-food-uri „specializate în carne proaspătă”, violează normele internaţionale de egalitate dintre sexe, atribuind femeilor rolul reductor de „servitoare sexuale ale bărbaţilor”. Legalizând prostituţia, Statul german, a fost tratat el însăşi de „proxenet” prin beneficiile fabuloase trase de pe urma acestui gen de comerţ, indemn pentru secolul 21, supranumit secolul drepturilor omului.
Franţa, are meritul de a se menţine în stadiul indiferenţei în ceea ce priveşte faimoasa legalizare a negoţului de relaţii sexuale, ba mai mult, apariţia legii anti-racolaj, obţinută de Nicolas Sarcozy. a înăsprit condiţiile precare prin care amorul se vinde şi se cumpără pe sub mână.
În felul acesta Comisia pentru Drepturile Femeii din Parlamentul European, e îndreptăţită să nutrească ideea – crezută de unii utopică – a unei umanităţi mai fraternele, unde sexul nu mai este prezentat ca o marfă pe care este afişat preţul, reducând la neant beneficiarii fără scrupule ale acestui pazarlâc respingător.