Syriza nu este o noutate pentru Grecia, în termeni naţionali şi istorici. Această asociaţie de grupuri desprinse din Partidul Comunist Grec sau ecologiste, anarhiste şi anti-capitaliste poate fi o surpriză ca impact popular pentru Europa de Vest, dar nu pentru Grecia. În fond, Grecia are o tradiţie neîntreruptă de radicalism incendiar care n-a încetat să dea mişcări şi partide active după război încoace.
Multă lume uită că Grecia democratică şi, în teorie, pro-occidentală, s-a născut după un război civil atroce purtat, între 1946 şi 1949, de stînga sprijinită de comuniştii ruşi, sîrbi şi bulgari şi dreapta sprijinită de Marea Britanie şi Statele Unite. Ce ar trebui reţinut din acest episod sîngeros şi aparent lipsit de relevanţă pentru prezent e că Grecia nu a fost o societate de tipologie occidentală ci o societate înapoiată cu inegalităţi captate de propaganda şi militantismul stîngii revoluţionare. De altfel discuţia în jurul datelor de bază ale Greciei continuă să fie dominată de clişeul care vorbeşte în mod stupid de Grecia ca leagăn al democraţiei.
Sună frumos, dar Grecia de azi are tot atîta legătură cu leagănul elin al democraţiei cîtă are Italia cu Republica romană sau Spania cu conchistadorii secolului al XV-lea. Mai precis, nici una, în afară de avantajul turistic al ţărilor plasate într-un muzeu. Grecia modernă nu e nici atît de modernă şi nici atît de clasică pe cît ne place să credem. Tradiţiile statului modern grec sînt mai curînd derivate din configuraţia istorică şi spirituală a Europei de Est. O societate patriarhală, cu o economie multă vreme agrară şi un naţionalism turbulent, nu e chiar acelaşi lucru cu societăţile Europei Occidentale. Syriza pare prima conştientă de realitatea opţiunii non-occidentale şi recurge provocator la aluzii sau acţiuni menite să ameninţe cu decuplarea de Vest. Primul Ministru Tsipras a vizitat din timp Mosova, iar după victorie a decis că primul oaspete al Guvernului trebuie să fie Ambasadorul Rusiei în Grecia. O altă probă de cinism propagandistic a venit imediat după depunerea jurămîntului, cînd Primul Ministru a ţinut să se reculeagă în faţa unui monument în amintirea luptătorilor anti-nazişti. Un semnal gratuit şi lipsit de bun simţ în direcţia Berlin.
Da, există o problemă germană şi europeană în relaţia cu Grecia, dar trimiterile la nazism sînt cu totul străine de fondul discuţiei. Grecia a fost admisă în Uniunea Europeană în 1981 – vremuri dominate de doctrina echilibrului între Occident şi lagărul socialist sovietic. Admiterea Greciei a avut toate îndreptăţirile strategice, dar nu s-a sprijinit pe dezvoltare politică sau economică internă.
Grecia a fost admisă şi în zona monedei euro, în 2001, odată cu lansarea monedei unice. Această decizie e mult mai greu de explicat. O ţară cu economie slabă, corupţie puternică, fiscalitate întîmplătoare şi productivitate scăzută a fost aşezată alături de state cu economii net superioare, fiscalitate disciplinată şi corupţie redusă. În mod fundamental, admiterea Greciei în euro a fost echivalentul unei impietăţi politice şi economice.
În 2001, proiectul european şi, în genere, orice proiect iniţiativă de sorginte europeană, păreau, din naştere, perfecte, inatacabile şi sortite succesului etern. Nimeni n-a mai cîntărit riscurile optimismului hipnotic generalizat la acea oră în Europa. Nimeni n-a reuşit să vadă asemănarea între acest fel de entuziasm necondiţionat şi ceea ce vechii greci (nu cei noi) numeau hybris: aroganţa care îşi duce victimele la tragedie. Nesocotinţa cu care Grecia a fost remorcată în Euro a venit din iluziile post-istorice ale Europei de Vest şi, la nivel pragmatic, din convingerea germană după care tot ce e hinterland subdezvoltat poate deveni piaţă de desfacere. Ambele elemente, combinate cu uzanţele complet lipsite de rigoare ale grecilor, au pregătit catastrofa de după 2009.
Trebuie înţeles că pericolul vizibil azi are rădăcini vechi şi a fost alimentat deopotrivă de vest şi de est. Dacă putem reţine ceva din şocul care ameninţă, acum, întreg sistemul european e că istoria trebuie să conteze în politică, măcar cît să ţină departe iluziile şi nechibzuinţa. Adevărat, Grecia condusă de Syriza a transformat un dezastru într-un instrument de şantaj. Sub declaraţiile deseori rezonabile sau inteligente ale noii echipe de la Atena se ascunde, constant, ameninţarea cu demolarea colectivă: dacă ne lăsaţi să cădem, vă luăm cu noi! Argumentele umane ajută Grecia, o societate lovită dur de datorii, şomaj şi lipsă de înţelegere din afară. Însă Grecia e, măcar în parte, victima propriei nesăbuinţe. Ceea explică multe dar nu ajută la nimic. Recapacitată şi reinvestită în forţă politică, frustrarea grecilor a devenit pilotul unei Europe anti-sistem. Aproape nu mai există stat membru al Uniunii Europene în care frustrarea să nu fi cristalizat în forţe care contestă partidele clasice şi modul tradiţional de a face politică. Riscul e ca aceste forţe, de la Frontul Naţional francez, la separatiştii din Scoţia şi Italia şi de la radicalii spanioli din Podemos la anti-semiţii maghiari din Jobik să schimbe brusc şi profund faţa politică a Europei. Ar fi o lovitură gravă care s-ar adăoga crizei economice, terorismului islamic implantat în marile centre urbane occidentale şi asaltului rusesc pe frontiera de Est.
Ar fi momentul ca Germania să înţeleagă că lipsa de precizie politică pe care a manifestat-o programatic în anii de după război a fost o virtute în lumea simplă a Războiului Rece şi e un izvor de criză astăzi.
Traian Ungureanu, 06.02.2015
Preluat cu permisiune de pe situl Europei Libere.