Geopolitica românească are de aplicat pragmatismul și interesul aliat, comunitar, la specificul nostru ca națiune, ca istorie, ca geografie, ca tradiție și ca aspirație. Totul, sub semnul loialității. România este a șaptea țară din Uniunea Europeană, judecând după suprafață și populație. Pentru a deveni o putere economică pe măsură și pentru a îmbina prosperitatea cu statornicia, țara noastră are nevoie de loialitate. Nu sunt multe forțele din jurul nostru geografic, nici din restul sistemului internațional, fericite cu această perspectivă.
Atâta timp cât globalizarea se accentuează în Europa întreagă, nu numai în partea numită Uniunea Europeană, putem să ne adaptăm globalizării și să ne integrăm inteligent și suplu în UE, dar putem și să identificăm feluri convenabile de a contracara efectele secundare ale celor două fenomene: transferul de atribute de suveranitate, punerea statului la masa de discuții cu instituții de altă substanță decât el, diluarea caracteristicilor naționale în favoarea celor occidentale sau globale, adaptarea la scară continentală a strategiilor de securitate și apărare, de politică externă și cele economice, etc.
Din punct de vedere al identității, un aspect practic este sprijinul pe relieful, importanța și creativitatea Casei Regale, Academiei Române, Armatei și Bisericii. Aceste patru instituții respectate, neutre, au particularitatea că sunt de esență identitară și, prin reflexie, statală. Ele sunt, prin structură și menire, o oglindire a românilor; sunt instrumente de continuitate, de identitate, de tradiție și de mândrie națională. Ele sunt, de asemenea, generatoare de statornicie și producătoare de elite. Contribuția lor la devenirea românească în noul secol european, mai democratic și mai liber ca niciodată în istorie, are motive să fie încurajată. Aceste patru instituții pot să se armonizeze natural între ele și toate patru cu statul european occidental al secolului XXI. Iar instrumentul democrației poate să se extindă și să se aprofundeze, cu rezultate binefăcătoare, fără să riște efecte nedorite.
Astăzi, din cauza excesivei politizări a vieții românești și europene, prin efectele nefaste ale legăturii politicului cu națiunea prin intermediul televizorului, rolul modelelor a fost aproape exclusiv atribuit clasei politice. Aceasta poate avea, la nivel european, efecte devastatoare la tânăra generație; pe termen lung, efectele ingustarii si caricaturizarii notiunii de leadership pot afecta fibra identitară a națiunilor care alcătuiesc acest continent bogat în culturi și aspirații.
Autoritate morală
În România, prezența Casei Regale pe harta societății românești de astăzi are o influență benefică, în perspectivă continentală și globală. Casa Regală are avantajul de a nu fragmenta mersul politic; dimpotrivă, prezența ei dinamică amortizează efectele secundare ale schimbărilor politice de la fiecare patru ani.
Familia Regală de la noi nu înmagazinează putere politică. Regele Mihai are însă autoritate, fiind în mod biologic un păstrător al statalității și al identității naționale și fiind, în mod natural, un model al națiunii. Ca și predecesorul lui, Regele Carol I, el este dovada că răbdarea poate fi singurul antidot la destrămarea românească.
Chiar și atunci când a fost mecanic auto la Versoix sau fermier în Anglia, Regele Mihai a continuat să încarneze statalitatea românească. Acest lucru s-a întâmplat între 1948 și 1989, dar și după aceea. Nimic nu l-a împiedicat, din 1990 încoace, să stea alături de cei legitimați democratic pentru scaunul de șef al Statului, fiindcă legitimitatea lui era identitară. Fără să facă nimic special, el a continuat să „încarneze“ ceva ce devenea tot mai incert in fata viitorului: identitatea și statalitatea.
Totodată, Casa Regală, deposedată de putere politică și economică, a operat cu valori care nu au legătură directă cu democrația sau libertatea. Ele sunt: puterea exemplului personal, generozitatea, loialitatea, rolul modelului, spiritul de răspundere. Aceasta a dat, în ani, Casei Regale un relief care a făcut-o „diferită” de celelalte modele.
Casa Regală are o legătură naturală cu Armata, Biserica, Academia Română și, într-un anume fel, cu diplomația, cu instituții de dimensiune identitară; legătura aceasta nu ar trebui alterată niciodată de calea politică. Casa Regală se bucură democratic de existența partidelor de la putere, în alternanța lor, și nu se simte stingheră să încurajeze o inițiativă a puterii, dacă ea slujește interesului național.
Dilema republicană
Dilema principală a președintelui României de după 1989, ca șef al Statului, este cum să păstreze încrederea populației, performând politic și rămânând popular dar, în același timp, să reprezinte constant statalitatea și să aibă aura unui instrument emblematic al identității naționale. Faptul că președintele este supus criticilor și interpretărilor politice poate fi un avantaj pentru democrație, dar este o vulnerabilitate pentru securitatea identitară, fiindcă el reprezintă un simbol.
Regele Mihai, în chinuita sa viață, ca om și șef de Stat, în fiecare epocă istorică și circumstanță politică, chiar atunci când a fost absent din țară, a făcut parte din ritualul generator de mândrie pentru națiune, din „concertul interior“ care a dat repere României sau care a dat repere lumii despre România. Un exemplu concludent este interviul recent al Regelui din „The New York Times“. Politicienii lumii se zbat serios pentru a obține un interviu în acest ziar, una din cele mai puternice și mai influente publicații ale lumii. Lui, solicitarea i-a venit natural și nici măcar nu s-a arătat copleșit de ea. A răspuns simplu, ca și cum nu ar fi trăit 60 de ani de paranteză umilitoare și, adesea, deplorabilă.
Însemne ale statalității și identității noastre precum drapelul, stema, imnul, moneda și chiar întâlnirile oficiale au un caracter mai solemn, sunt mai mândre atunci când Regele este de față, iar acest lucru nu este dat de faptul că este în vârstă și impozant.
Dacă țara nu ar fi în curs de integrare și dacă nu am avea vecini mari și puternici sau mici și instabili, poate că ar conta mai puțin. Dar în situația dată, în condițiile unei clase politice aspru criticată de societate, prezența Casei Regale are importanță pentru România. Nu ar fi de dorit ca România să inaugureze o nouă paradigmă: „țară UE impredictibilă”. Clasa politică are nevoie să deprindă că democrația este un instrument în mâna ei, nu un sistem la cheremul ei.
Apoi, societatea românească nu este formată numai din politicieni. La binele națiunii pe termen lung veghează și alte părți ale societății care, în mod natural, sunt mai preocupate de viitor decât politicienii: societatea civilă, biserica, diplomația, oamenii de afaceri, armata, intelectualii, elitele, tinerii. Instrumentul democrației poate fi perfect asociat instituțiilor cu perenitate. Imaginea de stabilitate vine de la instituția tradițională, nu de la persoana trecătoare. Sunt, în Europa occidentală, clădiri care nu și-au schimbat destinația de 700 de ani. Singurele clădiri multiseculare la noi sunt doar bisericile; nu este indeajuns pentru Memorie.
Patriotism și loialitate
Românul este suspicios la nou și la promisiuni. El vrea instituții și valori care să-i dea confort identitar în drumul global către prosperitate și statornicie. Instrumentul democrației este una, valorile din mintea și sufletul lui sunt alta.
Patriotismul nu este o aspirație cu tentă romantică, depășită, naționalistă, istorică sau idealistă. Loialitatea este argument geopolitic românesc, un instrument de măsură a securității naționale și un mod de a supraviețui, ca națiune, în anumite momente de răscruce.
Apărarea matricei identitare a colectivității, de la muzică și filosofie până la mentalități, este tot atât de importantă ca și securitatea fizică. Un simplu exemplu: Fundațiile Regale au fost instrumente de securitate identitară, reprezentând direcții pentru valorile fundamentale ale națiunii. În plus, erau un instrument de Stat.
La fel, Academia Romana are nevoie să primească înapoi, neîntârziat, toate proprietățile furate de comunism. Academia Română nu poate fi decât bogată și independentă, pentru a-și asigura statornicia. A ține Academia Română în sărăcie post-decembristă este un act tot atât de grav ca timorarea ei politică dinainte de 1989. Această reparație este necesară nu pentru a face dreptate unei instituții, ci pentru a proteja identitatea națională.
Putem, în sfârșit, să asumăm finalizarea modernizării României, oprită în 1938, dacă ne lăsăm conduși de loialitate și dacă înțelegem importanța aducerii României la prosperitate și statornicie.
Principele Radu are perfecta dreptate si argumenteaza temeinic rolul pe care Casa Regala il poate juca in istoria contemporana a Romaniei.
In primul rand Casa Regala este o Institutie istorica. De istoria sa se leaga mai toata istoria moderna si contemporana romaneasca.
In al doilea rand, chiar si in perioada amarnicului exil, Casa Regala a fost un port-drapel al romanismului in vremuri grele si tulburi.
Nu in ultimul rand… Casa Regala s-a implicat profund in eforturile facute de a ne integra in NATO si Uniunea Europeana.
Toate aceste eforturi au fost generate de idealuri inalte si nu de micimi politicianisme.