E ca si cum dupa o noapte de toamna tarzie iti soptesti cu spaima ca drumul se surpa in cantecele de pahar,
cu un ultim dans in jurul taciunilor si faldurile mirosind a lavanda
de la St.-Marie-de-la-Mer.
Neaua devine foc,
focul ingheata sangele,
casa ta e un lalait in mii de cristaluri inalte si ai vrea sa fugi de sunetele iernii,
iti spui ca ecoul loveste zidurile transparente – anii atator imbratisari ;
timpul nu e decat o padure defrisata si ninsa, un lup flamand intorcandu-se la carnagiile sub cer instelat. Ai obosit ,
pasul ingreuneaza si nu vrei sa urci in trenul ultim al noptii.
In jos pe fluviu luminile cresc bradul cel verde,
tatii isi duc copiii de mana
si canta lui Iisus,
pruncul domn.
Iti e mana inghetata dorind fiul alaturi,
cu fruntea lipita de geamul inghetat in stele ;
e timpul si transparenta, catedrala ingaduintei de a ne putea privi in urma si doar atat. Erai prima oara tata si dansai cu cel nou nascut ridicandu-l spre soare.
Te urcasesi pe camionul deschis cu muzicanti si azvarleai cu galbeni din cei buni,
Lupii sticlosi ai tineretii dau tarcoale
si ai lipi bancote de fruntea ultimului batran cobzar – timpul ce iti canta doar o noapte ,
si ramai doar dincolo de geamul ingreunat.
Ninge pur si simplu.