Cu mai puţin de un an în urmă, ecourile înfruntărilor sportive din cadrul Jocurilor Olimpice de Iarnă de la Soci se pierdeau în tumultul unor evenimente confuze, la capătul cărora instituţiile puterii executive din Ucraina, legitimate prin alegeri acceptabile după standardele postsovietice, se destructurau sub acţiunea unor proteste populare, a compromisurilor între deţinătorii activelor economice şi a divergenţelor unor actori statali sau nonstatali. Momentul a catalizat optimismul veşnicilor partizani ai revoluţiilor şi circumspecţia unora din cei familiarizaţi cu consecinţele unor precedente de acelaşi tip, iar prezenţa lor în actualitatea cotidiană justifică încercarea unui bilanţ schematic şi cât mai puţin afectat de emoţie.
Confruntările din Kiev şi cele din conflictul civil din Doneţk şi Luhansk, desfăşurat cu o activă participare internaţională, a însemnat pierderea a 5.000 de vieţi, iar datele sunt încă provizorii. Ucraina funcţionează ca stat numai datorită ajutoarelor financiare internaţionale, cotaţia monedei locale s-a prăbuşit mai mult chiar decât cursul rublei, alegerile parlamentare şi prezidenţiale au generat acelaşi tip de putere personalizată care se limitează la un proiect fundamentat pe o vagă retorică proeuropeană şi teoretic antirusă, iar singura noutate internă pozitivă constă în dispariţia de facto a partidului comunist.
În plan internaţional, sistemul de securitate edificat la finele celui de-al Doilea Război Mondial, pus în cauză de evoluţiile din Balcanii de Vest şi de intervenţia Statelor Unite în Irak a fost plasat în desuetudine prin ignorarea unor principii postulate de Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi prin apariţia unor forme neconvenţionale de luptă politică şi militară. Mai mult decât atât, inamicii modelului liberal de dezvoltare pot celebra joncţiunea între naţionalism şi bolşevism, sub auspiciile antitezei identitate-globalizare. Cea de-a treia Romă seamănă tot mai mult cu Roma lui Mussolini, inspiratoarea mişcărilor revizioniste şi fasciste europene.
Forţe politice socotite nefrecventabile, de la extrema dreaptă franceză la apologeţi ai nazismului, activişti antiimigraţie olandezi, teoreticieni americani ai supremaţiei albe sau radicali maghiari, aderă la cursul politic voluntarist al administraţiei Putin şi teoretizează superioritatea morală a discipolilor lui Felix Dzerjinski care l-au redescoperit pe Aleksandr Soljeniţîn.
La începutul acestui an, ecourile prelungitelor noastre sărbători de iarnă erau perturbate de evenimente la fel de confuze şi sub aceleaşi auspicii violente, desfăşurate la extremitatea opusă a Europei, când jurnalişti, oameni ai artelor, poliţişti şi civili cădeau victime unui atentat organizat probabil de un grup militant conectat cu terorismul combătut cu multe mijloace, dar cu prea puţină eficienţă din 2001. Succesiunea faptelor a deschis o serie de dezbateri în legătură cu coexistenţa libertăţii conştiinţei şi practicarea unor credinţe religioase, a viabilităţii integrării unor minorităţi etnice şi confesionale şi mai ales cu interogaţia dacă libertăţile civile pot deveni arme letale în mâinile duşmanilor acestora.
Pentru moment, concluzia pe care cele două evenimente, aparent fără legătură, este poate fi aceea că, pentru moment, cotaţia vieţii pe bursa valorilor umanităţii este într-o situaţie mai precară decât barilul de petrol, în cazul în care credem că sarcasmul ori satira îi pot face pe oameni mai buni.
Unii din beneficiarii acestei revanşe a islamologilor în disputa pentru notorietate şi resurse care-i opune în ultimele trei decenii kremlinologilor au readus în atenţie teoria conflictului civilizaţiilor şi a incompatibilităţii dintre eurasianism şi valorile euro-atlantice, generând un straniu acord între neoconservatorii americani şi teoriile exotice ale lui Aleksandr Dughin. Tentaţia acestei poziţionări defensive, de natură să justifice recursul la orice mijloace în vederea apărării unor cauze, justifică o analiză a situaţiei dintr-un punct de vedere mai introspectiv, la capătul căreia ne putem întreba dacă recrudescenţa insecurităţii nu este mai curând rezultatul unei crize interne a propriei noastre civilizaţii şi a eşafodajului său instituţional.
Peregrinările ucenicului vrăjitor
Acţiuni încadrate de definiţiile contemporane în sfera terorismului, încercări de eliminare a unor adversari ai credinţei musulmane sau a unor disidenţi îşi are originile în secolele aprofundării contactelor între creştini şi musulmani în Orientul Apropiat, chiar dacă acest gen de represalii poate fi regăsit şi în cazul altor conflicte spirituale, precum războaiele religioase din Franţa secolului al XVI-lea sau comploturile organizate de catolicii şi puritanii englezi împotriva regelui Iacob I Stuart. Etimologia cuvântului asasin derivă de altfel de la denominaţia unei secte musulmane ai cărei adepţi şi-au câştigat o reputaţie macabră în rândurile cruciaţilor şi bizantinilor.
Legătura între teroriştii zilelor noastre şi adepţii Bătrânului din Munte consumator de haşiş este însă la fel de validă precum stabilirea unei descendenţe între diplomaţia pragmatică a statelor italiene din secolul al XV-lea în relaţie cu Imperiul Otoman şi strategia marilor puteri ale începutului de secol XXI în Orientul Apropiat şi Asia Centrală. Sursele mefienţei musulmanilor şiiţi şi suniţi faţă de lumea creştină se regăsesc în schimbarea raporturilor de putere odată cu dezvoltarea schimburilor şi cu competiţia pentru resurse care a opus alianţa dintre Franţa şi sultan proiectatului parteneriat între Casa de Austria şi Safavizii iranieni şi a transformat Imperiul Otoman, succesorul califatului, în ţinta marilor puteri europene în secolul al XIX-lea.
Cele două războaie mondiale şi primele decenii ale Războiului Rece au însemnat redesenarea arbitrară a hărţii politice a spaţiului locuit de comunităţilor turcice, arabe, iraniene şi mongole unite de credinţa religioasă, dar divizată de falii etnice şi ideologice. Revenirea comunităţilor de evrei în Palestina şi formarea statului Israel a generat o altă competiţie, de această dată în proximitatea unora din locurile sfinte ale Islamului pentru societăţi ce prezervaseră paradigmele loialităţilor medievale şi pentru statele care funcţionau exclusiv prin raportare prudentă sau ostilă la alteritate.
Alianţei obiective dintre Statele Unite şi Israel i s-a opus în anii ’50-60 alianţa conjuncturală a Uniunii Sovietice cu Egiptul şi Siria, realizată sub auspiciile genezei revoluţionare comune a regimurilor comunist şi nasserist. Chiar dacă pragmaticii leaderi arabi au manifestat un interes redus pentru importul ideologiei comuniste, a rezultat o antantă la nivelul structurilor informative care a favorizat activitatea facţiunilor teroriste palestiniene, angajate în acţiuni antiisraeliene, dar şi în episoade de luptă fratricidă în Iordania şi Liban. În replică, strategia Statelor Unite a privilegiat stabilirea unor alianţe cu monarhiile arabe din Golful Persic şi cu Iranul şahului Pahlavi, aceasta din urmă fiind pusă în eşec de revoluţia islamică din 1979.
Originile concrete ale actualelor organizaţii teroriste se plasează în ultimele episoade ale Războiului Rece, în efortul de contracarare a intervenţiei sovietice în Afganistan, prin suportul militar, financiar şi logistic acordat organizaţiilor de voluntari din ţările arabe şi Pakistan, unde regimurile militare partenere ale Statelor Unite promovau activ participarea populaţiei la efortul de susţinere a guerilei musulmane din Kashmir. Ponderea ajutorului american acordat rezistenţei afgane va putea fi cunoscută odată cu declasificarea unor documente oficiale ale instituţiilor cu atribuţii în sfera securităţii naţionale, dar eficienţa lor a întrecut aşteptările iniţiatorilor.
Ocazia luptei pentru o cauză care însemna evadarea de sub puterea stagnării politice din statele proprii a capacitat indivizi înzestraţi, unii aparţinând unor familii bogate şi familiarizate cu trendurile economiei globale, extrem de dependentă de petro-dolarii fondurilor suverane din Qatar, Kuweit sau Arabia Saudită. Aceştia s-au dovedit extrem de capabili în a adapta propriile disponibilităţi militare cu progresele tehnologiei războiului contemporan, alcătuind structuri imposibil de lichidat pentru inamicii americani şi ruşi. Aceştia din urmă au săvârşit aceeaşi eroare strategică la o scară ceva mai redusă, atunci când au venit în sprijinul insurgenţei abhaze împotriva guvernului georgian cu voluntari ceceni conduşi de Shamil Basaev, cu consecinţe evidente pe teatrele de luptă din Caucaz şi Balcani.
Pierderea controlului asupra acestor aliaţi s-a făcut simţită pentru Statele Unite odată cu conflictul din Somalia de la mijlocul anilor ’90, dar a căpătat proporţiile unei ameninţări efective odată cu atacul de la 11 septembrie 2001. La un deceniu şi jumătate de la iniţierea războiului împotriva terorismului, Afganistanul este practic neguvernabil pentru puterea rezultată din alegeri orchestrate de elitele tribale implicate în comerţul cu opiu, iar retragerea forţelor aliate este improbabilă pe termen mediu. La rândul ei, Rusia s-a aflat în situaţia de a purta două războaie cu foştii săi auxiliari ceceni, iar pentru moment, nimeni nu poate estima care va fi conduita mercenarilor care se vor întoarce din Ucraina.
Această serie de contraperformanţe nu a împiedicat Statele Unite şi aliaţii săi occidentali să persiste în această competiţie a erorilor, devenind promotorul unor revoluţii în statele aflate înafara propriului sistem de alianţe. Ultima din această serie a provocat un lung război civil în Siria, în care aceiaşi aliaţi din Golf se confruntă cu şiiţii iranieni şi libanezi, în siajul disputelor diplomatice ruso-americane. Înarmarea grupurilor care se opun regimului preşedintelui Assad şi regrupări interne mai puţin cunoscute au condus la apariţia unei alte mişcări interesate de restaurarea Califatului, suficient de puternică pentru a combate cu succes armata irakiană şi puţin sensibil la raidurile aeriene occidentale.
Combinaţia letală dintre aroganţă şi incompetenţă a adus în momentul de faţă la îndemâna celor care găsesc în distrugerea civilizaţiei noastre singura raţiune de a fi nu doar platourile montane semideşertice din Paştunistan, dar şi regiuni fertile din Siria şi Irak, în măsură să le ofere o bază economică esenţială pentru a deveni actori în jocul de putere regional.
La capătul acestei succinte expuneri de fapte cunoscute de toţi, se pot ridica măcar două interogaţii: în primul rând, odată cu impulsul de solidaritate cu victimele atrocităţilor săvârşite de militanţii islamişti şi cu condamnarea fără rezerve a acestora, s-ar impune şi recunoaşterea responsabilităţilor celor care i-au instigat, înarmat şi utilizat în promovarea unor scopuri guvernate de hazard moral?
În aceeaşi ordine de idei, la ce bun să creştem resursele alocate apărării dacă decidenţii pe care opţiunile noastre îi aduc la putere le vor folosi pentru a-i înarma pe viitorii noştri inamici?
Noul blitzkrieg economic
Analizele Băncii Mondiale preconizau pentru anii 2014-2015 consolidarea creşterii economiei mondiale, odată cu accelerarea trendului de creştere în Statele Unite şi a pieţelor emergente, fenomene care urmau să antreneze evoluţii similare în Europa ieşită din recesiune. Nimic din aceste previziuni optimiste nu mai este luat în considerare în acest moment, chiar dacă un anume conformism al specialiştilor îi face să menţină predicţii de creştere moderată, în limita marjelor de eroare.
Anul 2014 a dezamăgit pe toată lumea, iar primele semne au venit de la eterna speranţă din anii crizei, economia chineză care a evitat aterizarea dură provocată de creşterea bazată pe consum şi pe supraevaluarea activelor imobiliare cu preţul reducerii avansului economiei la 7,3%, insuficient pentru a susţine nivelul de viaţă al propriei populaţii şi preţurile mărfurilor. Un alt performer al deceniului trecut, Africa de Sud, se confruntă cu crize sociale prelungite, materializate în greve ale sindicatelor miniere şi cu prăbuşirea producţiei de metale preţioase, iar indecizia în privinţa unor politici reformiste a pus capăt dominaţiei Partidului Congresului în India.
Principalele şocuri le-a înregistrat şi de această dată Europa, unde hazardul geopoliticii a impus ralierea cu mai mult sau mai puţin entuziasm la regimul sancţiunilor impuse Rusiei, în contextul prelungitei crize din Ucraina. Aşa cum am mai scris, Rusia nu este Iranul, iar sancţiunile stabilite fără discernământ şi fără un plan elaborat, afectând miliardari, bănci de stat, şefi ai căilor ferate şi membri ai unui grup de motociclişti, au efecte mai costisitoare pentru aliaţi decât pentru competitori. Ele nu l-au ajutat nici măcar pe respectabilul profesor Zotov, concediat pentru că a pledat cu argumente pertinente împotriva anexionismului puterii ruse, câştigând un loc în clubul victimelor delictului de opinie, alături de jurnaliştii americani concediaţi pentru că blamau intervenţia americană în Irak.
Tirurile de artilerie din Doneţk sunt doar ecoul unor lovituri economice pe care fiecare parte a încercat să le aplice celeilalte. Încercând o cronologie a dezastrelor, veşnicele discuţii despre utilizarea armei energetice ca instrument politic de către preşedintele Putin s-au oprit odată cu acordul semnat în mai 2014, vizând furnizarea de gaze naturale către China, prin construirea unei conducte care să conecteze noile capacităţi de producţie din Ciayanda şi Kovikta cu nord-estul Chinei. Gazprom realizează astfel dorita diversificare a pieţelor, ieşind din captivitatea relaţiei cu Europa şi lipseşte de viabilitate numeroasele proiecte ce vizau transportul de gaz lichefiat din Statele Unite şi Canada către pieţele asiatice în creştere.
Succesul încă teoretic al Rusiei a generat o contrareacţie în legătură cu care petroliştii caută încă răspunsuri, picajul preţului barilului, dincolo de minimele atinse în 2008. Adepţii ruşi ai teoriilor conspiraţiei consideră această evoluţie o expresie a alianţei americano-saudite destinate subminării economiei ruse, mai ales încasărilor bugetului de stat, alimentat în cea mai mare parte din încasările de exportul de hidrocarburi. Din această ecuaţie nu poate fi eliminată cererea redusă, determinată de expansiunea economică modestă, nici efectele strategiei care a avut în vedere independenţa energetică a Statelor Unite, dusă la îndeplinire cu o eficienţă exemplară pentru orice tip de politici publice.
Pe de altă parte, Rusia plăteşte tributul datorat miopiei cu care a supralicitat valoarea resurselor sale energetice şi a ignorat avertismentele unor loialişti precum Alexei Kudrin sau Oleg Deripaska, care au insistat în repetate rânduri asupra necesităţii unui nou model de dezvoltare, bazat pe investiţii în educaţie şi tehnologie. Precedentele istorice indică un efect limitat în plan intern, ruşii sunt deprinşi să trăiască modest, în pofida ultimilor ani, mai ales sub impulsul unor motivaţii patriotice pe care puterea salvată de la înec de vechiul inamic euro-atlantic va insista.
Pe de altă parte, Rusia dispune de suficiente resurse alternative, iar un exemplu în acest sens este dat de importanţa sa de dată recentă pe piaţa grâului. Preţul petrolului a antrenat şi prăbuşirea cotaţiilor majorităţii mărfurilor, de la minereuri la unele produse agrare, devastând bugetele companiilor de profil. Efectele s-au simţit imediat pe pieţele de capital, dar supravieţuitorii crahului din 2008 sunt fără îndoială pregătiţi să suporte mai mult decât atât.
Suferinţele invidiaţilor petrolişti pot fi un motiv de bucurie pentru majoritatea populaţiei care beneficiază de o inflaţie redusă şi de un mediu mai puţin poluat, dar are de înregistrat pierderile suferite de fondurile de pensii şi de firmele de asigurări care îşi investesc resursele în astfel de companii, care vor fi nevoite să-şi adapteze politica de dividende. Majoritatea acestora au anunţat reduceri drastice ale investiţiilor în exploatare şi producţie, fapt care se traduce în pierderi de locuri de muncă şi în potenţiale creşteri de preţuri în viitor, pentru că industria petrolului este oarecum ciclică.
Criza mărfurilor a avut şi un efect mai puţin scontat, întărirea fără precedent a dolarului american, încă înaintea probabilei creşteri a dobânzii Rezervei Federale. Economia Statelor Unite pierde astfel avantajul furnizat de revoluţia şisturilor, câtă vreme aprecierea monedei face exporturile puţin competitive, iar consumul intern dă deja semne de slăbiciune. Actuala conjunctură monetară îi favorizează chiar pe unii din inamicii ruşi, care prin devalorizarea rublei îşi reduc costurile de producţie la niveluri neatinse în 1998 şi pot suporta scăderea volumelor exporturilor şi plata datoriilor.
Pentru moment, Rusia a reacţionat prin renunţarea la construcţia South Stream, prioritizând dezvoltarea capacităţilor din Extremul Orient. Sectorul siderurgic european a resimţit lovitura, ca şi statele care sperau la beneficiile conferite de taxele de tranzit. În această confruntare fără reguli şi cu siguranţă fără învingători, Comisia Europeană care până acum a fost incapabilă să stabilească o piaţă energetică unică, şi-a regăsit vechea obsesie, rebela Grecie pe care pare să fie dispusă să o abandoneze înafara zonei Euro, iar dacă mai era nevoie de un ingredient în acest cocktail, el a venit din Elveţia, care a renunţat la politica subaprecierii francului. Soluţia stabilizatoare a Băncii Centrale Europene constă în urmarea exemplului american, lansarea unui program de stimulare economică în valoare de 1.000 miliarde de euro.
În locul unei concluzii la acest amalgam de fapte şi prezumţii a căror validitate poate fi probată sau infirmată doar de trecerea timpului, reiterez o mai veche concluzie: războiul ca soluţie a crizei economice este o opţiune suicidală, în contextul dezvoltării tehnologiei de distrugere în masă. Sistemul economic mondial a supravieţuit crizei financiare din 2008-2011 activarea unor soluţii negociate într-un cadru nonexclusivist, cu participarea Rusiei şi Chinei, iar revenirea la paradigmele anilor ’50 ne va oferi tuturor şansa corăbierului din scrierea lui Dimitrie Cantemir, aceea de a ne scufunda cu o clipă mai târziu decât duşmanul nostru.