Fusesem invitat la o emisiune tv cu tema enunţată în titlu. Mai înainte ca redactorul să-mi pună întrebarea definitorie pentru emisiunea sa, afirmasem că sunt mândru că sunt român. O spuneam răspicat şi cu credinţa că ar fi păcat sau că m-ar bate bunul Dumnezeu ori că bunicii, tata şi toţi strămoşii mei s-ar întoarce în mormânt dacă mi-aş dori să fiu al altui pământ.
Dar mă grăbeam să adaug că plătesc din greu, amarnic şi dureros această mândrie. Fie şi pentru faptul că, la vremea cuvenită, mi-au lipsit puterea şi argumentele să pot spune copilului meu: „Stai măi băiete aici, aici e casa ta şi aici o să-ţi fie bine”. Nu, nu cum ar gândi cineva, nu pentru câştigul sau realizările materiale, mai reuşite pe alte meleaguri, nu-mi crescusem feciorul ca băiat de bani gata, ci mai ales pentru sufletul lui şi chiar pentru siguranţa sa fizică. Şi spun aşa pentru că atunci când lua contact, şi astea se petrecea zi de zi, cu atâta ticăloşie adusă la rang de principiu şi în toate domeniile, cu atâta stupiditate şi tras pe sfoară, dovedea o încrâncenare, o stare de revoltă şi violenţă neobişnuită, încât eram, pur şi simplu, îngrijorat. Îmi aduc aminte că o creangă de copac căzuse şi-i spărsese parbrizul. Nu-i nimic, avea asigurare. Dar asigurarea nu-i acoperea dauna, pentru că era vorba de cauze naturale (aşa scria cu litere mărunte, mărunte, pe asigurarea pe care o semnase). Ba, funcţionarul, neinspirat îi spusese că ar fi fost altceva dacă cineva i-ar fi aruncat cu o piatră în parbriz.
– Bine, am uitat: cineva mi-a dat cu ciocanul în parbriz şi a fugit
– Nu, gata, aţi declarat, acum nu mai putem face nimic.
– Măi oameni buni, sunteţi chiar nebuni …
Se ambalase atât de tare, venise directorul şi toată echipa, îi făcuse cu ou şi oţet pe toţi de acolo şi îl scoseseră bodyguarzii din incintă.
Eram îngrijorat. Îmi spusesem că trebuia să-l las să plece într-o ţară mai bine aşezată, cu legi mai drepte, cu democraţie mai apropiată de adevăr, mai la adăpost de asemenea situaţii şi reacţii posibile.
Sigur că sunt mândru că sunt român. Nu am nevoie de argumente: darurile, frumuseţea şi bogăţiile cu care Dumnezeu ne-a hărăzit nu trebuie căutate. Dar pentru ele trebuie mă întorc în trecut. Prezentul nu mă bucură. Cum să rămâi senin şi mândru când vezi atâta strâmbătate, ticăloşire, impostură, mă doare-n cot şi răutate? Când banul face legea peste tot şi omul simplu n-are pâine, este supus atâtor şi atâtor umilinţe ori pleacă să se vândă, slugă, la străini? Când îmbuibaţii de peste noapte, din furt, minciună şi nedreptate se lăfăie-n palate mândre, uneori cu unghii încă îndoliate? Să mă prefac că nu văd bine că valoarea nu mai face doi bani, că viaţa nu mai are nici un preţ, că aleşii sau cei chemaţi să ne conducă spre progres şi spre bine ne aruncă-n faţă dispreţul lor nemăsurat?
Poti fi mandru ca esti roman si atunci cand
esti departe de tara pentru un timp mai scurt
sau mai lung. Dar si acolo fiind, iubirea autentica de patrie nu trebuie sa se traduca in acceptare oarba si slugarnica a relelor de orice fel din patria ta, sau in manifestari de
dezradacinare, de a te ascunde fata de ceilati ca esti roman, ca esti acolo pentru a demonstra calitatile poporului roman din care te tragi, harnicia si creativitatea, puterea de creatie si inventivitatea.
Dupa parerea mea, toti cei care nu raspund acestor virtuti nu sunt adevarati romani, oriunde s-ar afla; chiar si in guvernul Romaniei.
Oriunde s-ar fi intamplat incidentul respectiv in America sau in lumea larga, acel functionar avea dreptate: nu aveati dreptul la despagubire.
Iar un articolas în spirit de eterna si interminabila vaicareala. De care trecut e mândru autorul articolului? De cel imediat, adica cel 1945-1989 cumva? Sau de cel de dinaintea acestuia când erau ucisi oameni doar pentru ca s-au nascut? Sau de cel al lui Vlad Tepes în care era pasamite mare, mare ordine în tara (vremuri pe care autorul nu le-a trait de fapt!) Eu unul sunt mândru de România de azi (asa cum e ea, cu multele lucruri care mai trebuie facute, dar totdeauna va fi ceva de facut, nu?); ca a reusit sa atinga niste teluri esentiale (NATO su UE) ca se modernizeaza, ca totusi creste bunastarea sa si ca în sfârsit ajunge acolo unde îi este locul: Europa unita. Lamentatiile si vaicarelile sunt doar penibile si denota de fapt o incapacitate de a tine pasul cu vremea(asta doar în cazul ca nu esti un extremist de dreapta sau stânga care deja din motive ideologice critica democratia). Asa ca de asta sunt eu mândru de tara mea,nu ca are peisaj frumos (asta îl are fiecare tara de pe glob) si nu de trecutul pe care nu l-am trait si care deseori este prezentat idealizat sau chiar complet fals.