nici ţipenie pe străzi,
toată suflarea ascunsă după ferestre
şi-n canale forfot de rozătoare.
lumina moare în cîte un pătrat,
se naşte în altul în pripă şi mică
în flacăra de lumînare doar frică.
oamenii se sting cu oftat,
paturile rămîn reci şi neatinse,
merg toţi, stafii, pe un drum fără capăt şi trec prin pereţi,
pisica toarce negrabită.
nu pot salva lumea!
nici măcar sufletul meu pîngărit!
mă învîrt în mine cu sabia scoasă
stau pe cal gata de război şi doar aerul se scurge greu prin casă!
în trecut cruciaţi au bătut aceleaşi cărări,
paşii lor adînc mai sună încă.
sap cu degetele printre cioburi,
opaiţe şi amfore în palmele mele colb,
miros vechi pe degete.
nu vreau să dorm cu ochii închişi în mine şi trupul mort!
doar să visez în spatele pleoapelor cetăţile albe de piatră,
cavalerii obosiţi,
tîmplele lor unse cu ulei de mir,
buzele lor uscate,
mîinile lor crispate pe arc şi săgeată,
zalele încinse,
sudoarea trupului.
Nu vreau să dorm timpul din clepsidră!
nici gurii să-i pun pecete grea de tăcere!
vreau să strig
să cînt
să rîd
să ţip
heiiiiiiiii!!!!!! ascultă-mă!!! răspunde!!!!
priveşte cum lumina moare în depărtare!
nu pot salva lumea!
nici sufletul meu pîngărit,
stau pe cal şi sabia scoasă
port în mine aroma trandafirului ofilit
şi atingerea lui de mătasă!
