Decembrie.
apele acelea erau oglinzi de gheaţă în trecut,
copilă- treceam peste ele cu patinele,
obraji roşii şi mîini îngheţate.
ce zîmbet larg îmi stăpînea faţa şi cuvintele toate !
de ani întregi Decembrie e un fel de toamnă lichidă,
frunzele mor lipite de trupul pămîntului,
ultima răsuflare şi-o dau în canalul obosit.
nici cerul nu mai e ca odinioară cînd
norii se luptau între ei
şi se petreceau cu braţe de tunet şi sclipire de lumină
şi acum doar gri.
ochiul meu curge frumuseţea unei grădini orientale,
în scocul de lemn picură izvor.
în palme ceaşca de lut încălzită
şi pietrele gînditoare doar sub lună mor un pic
în frumuseţe orbitoare.
şi eu?
niciodată nu m-am văzut în oglinzi!
poate ovalul meu nu era de păpuşă
şi buza mea nesigură
şi lacrima prea des la ea acasă pe obraz
şi tremurată trestie am umbrit anii în trecere
şi eram mută!
culegători de perle se scufundă în rărunchii oceanului,
vîntul ridică nisipul dunelor
şi iată
pe poteca bătătorită ţopăie mierlele,
cîntecul lor de apus şi de dimineaţă răsună
bocet şi strigăt de voie bună.
Decembrie curge peste mine ploi
dar soare plin uneori ustură irişii mei obosiţi
(în ochi am nisip!).
sînt mierla ce moare cîntînd în picioare,
eşti şuvoiul ce-mi duce trupul la vale
şi oglinzile mute sclipesc.
este soare?
Îmi amintesc zile de vară cu cireşe pîrguite
şi buze roşii de cîntare,
casele toate răsucite cu obloanele spre cer
lăcatele se topeau în adînc de lacuri
şi toată pădurea stătea în picioare.
Iarba creştea printre degetele mele neîndemînatice,
copacul scosese rădăcini noduroase şi fierbea.
în trunchiul lui m-am ascuns şi-am strigat :sînt în tuneeeeellllll!!!!!
mă auziiiii?????
tu rîdeai înalt şi peste cer se ridica un abur
şi albastru curgea peste curcubeu.
Mierlele de atunci le recunosc după sunet
şi după căutătura
şi trilul îmbîrligat pe poteca pustie.
ce linişte despica dimineaţa tîrzie!
Decembrie curge peste mine ploi.
sînt mierla ce moare cîntînd în picioare
eşti şuvoiul ce-mi duce trupul la vale.
este soare?
