Jean Negulescu – Natura moarta, Phillips Collection, WashingtonVizitam Phillips Collection acum catva timp – ma duc destul de des acolo, este un muzeu alcatuit cu mult rafinament. Nu e mare, dar toate lucrarile sunt de prima mana. Nu gasesc intotdeauna exact aceleasi tablouri. Unele mai calatoresc prin alte muzee ale lumii, altele sunt puse la pastrare si inlocuite cu cele tinute pana atunci in depozit, colectia fiind mult mai mare decat ceea ce este expus.
Si de data aceasta aveam sa gasesc o lucrare pe care nu o mai vazusem inainte. Era o natura moarta destul de cubista. Autorul era Jean Negulesco!
Mi-am amintit deodata de o fotografie pe care o vazusem cu ani in urma intr-o revista de cinema. Cred ca aveam paisprezece sau cinsprezece ani, eram cu parintii mei in vizita la niste prieteni de-ai lor si gasisem acolo o revista veche frantuzeasca de cinema. Am rasfoit-o si am dat de un articol despre Sophia Loren. Textul era insotit de mai multe fotografii de-ale ei. Intr-una din poze era alaturi de Jean Negulesco. Era prima data cand dadeam de numele lui.
Sophia Loren jucase intr-un film regizat de el, Boy on a Dolphin. Nu am avut cum sa il vad, in Romania nu a fost adus, iar aici in America este foarte greu de gasit azi, fiind atat de vechi. Nici nu exista pe dvd, ci doar pe caseta.
Numele lui ma intriga, Jean Negulesco, as fi vrut sa aflu ceva despre el, cand plecase din Romania, cum reusise in strainatate sa devina atat de cunoscut. Nu stiam pe cine sa intreb.
In Romania a fost adus un alt film al lui, Titanic, se spune ca este cel mai bun dintre filmele despre tragedia Titanicului, nici filmul asta nu l-am vazut, eram prea mic.
Si anii au trecut, multi, pana cand l-am regasit pe Negulescu in Phillips Collection, la Washington.
De data aceasta l-am cautat pe Internet si am gasit foarte repede o multime de informatii despre el. I-am scris apoi lui Marius Dobrin, un bun prieten, craiovean ca si Negulescu. Dela el am mai aflat cateva informatii si am legat cumva portretul.
Craioveanul nascut la cumpana dintre secole, absolvent al unuia din marile licee ale Romaniei vremii aceleia, Carol I, se decide sa devina pictor, ajunge la Paris unde lucreaza ca scenograf, se stabileste in 1927 in America, va intra in lumea cinematografiei si va ajunge unul din regizorii cunoscuti dela mijlocul secolului. O stea ii pastreaza memoria pe Walk of Fame: 6200 Hollywood Boulevard.
M-am luat apoi cu altele, au mai trecut cateva luni. M-am reintalnit cu numele lui Jean Negulesco acum de curand, pe neasteptate. Un cd, care are o poveste…
Il cumparasem pentru ca voiam sa ascult muzica de John Adams. Pe cd insa, alaturi de un concert pentru vioara si orchestra de Adams, mai era si o ciacona compusa de John Corigliano, o dezvoltare a unei piese superbe pe care el o compusese pentru filmul Red Violin – era apoi un fragment din Rapsodia I a lui Enescu – si apoi o fantezie pe un motiv din Tristan si Isolda. Autorul fanteziei, Franz Waxman, o compusese in 1946, pentru un film de Jean Negulesco, Humoresque!
Mi-am facut rost de dvd-ul cu Humoresque – voiam sa vad filmul lui Negulescu.
Fantezia compusa de Waxman pe teme din opera wagneriana este interpretata in finalul tragic al filmului. Si suna superb. De altfel unul din meritele filmului este matching-ul perfect intre muzica si actiune: Humoresca, Simfonia Spaniola, o fantezie pe tema Habanerei din Carmen, Tristan si Isolda.
Cu violonistul e o poveste interesanta. Au vrut sa il foloseasca pe Jascha Heifetz, dar ar fi costat mult prea mult. Asa incat producatorii au apelat la un tanar, Isaac Stern!
Sigur, muzica a fost preinregistrata, dar apoi interpretul (John Garfield) trebuia sa fie filmat cantand el la vioara. Au fost folositi de data aceasta doi violonisti – un truc de filmare – amandoi stand ascunsi in spatele lui Garfield – unul avea mana dreapta bagata prin costumul lui Garfield si manuia arcusul, celalalt avea mana stanga si ciupea coardele. Bine inteles ca filmarea era perfecta si noi il vedeam numai pe John Garfield.
Joan Crawford este extraordinara in Humoresque. O vazusem doar in Grand Hotel, produs inainte de razboi, in care cred ca a realizat un rol mult mai bun decat interpreta principala, Greta Garbo. pentru ca avut o interpretare extrem de moderna prin naturalete si nuantare. Iar dupa ce am vazut-o in Humoresque o pot considera una din marile actrite dintotdeauna.
Joan Crawford joaca aici rolul unei femei superbe careia viata nu i-a refuzat nimic, dar care simte apropierea crepusculului. Este bogata, este frumoasa, este adorata, dorita si temuta. Este capricioasa, isi satisface toate placerile, dar este ceva in ea, un semnal surd care o avertizeaza ca toate astea se vor sfarsi. Incearca sa uite, inca un adorator, inca un amant, inca un pahar, si inca un pahar, si inca un pahar. Degeaba.
Este la al treilea sot. Un om cumsecade, extrem de tolerant, care isi accepta situatia cu umor, care o intelege si o iubeste discret.
Violonistul tanar si sarac pare a fi inca un capriciu. O amuza, o intereseaza, il va sponsoriza, se va juca in timpul acesta putin cu el, cu sentimentele lui…. de fapt se indragosteste de el, nebuneste, total, simte nevoia ca sa el sa fie celebru si in acelasi timp mereu al ei, numai al ei. Simte nevoia ca el sa fie admirat de toti si in acelasi timp cunoscut numai de ea.
De fapt il vrea ca argument ca ea nu imbatraneste, si in acelasi timp e roasa de certitudinea ca e un argument fals. Si il iubeste cu deznadejdea celei care stie ca este vorba de ultima ei sansa, care simte ca de fapt nu mai este ultima sansa, pentru ca este prea tarziu.
Si toate starile ei sunt insotite de muzica lui, cand optimista, cand melancolica, uneori jucausa, uneori patetica, intotdeauna frumoasa, cum si ea e intotodeauna frumoasa – Dvorak, Lalo, Bizet, Wagner.
Si maiestria regizorala – tot timpul ai impresia ca ea e femeia fatala care il seduce si il inrobeste pe violonist, ca el e victima fara scapare – prins pentru totdeauna in mrejele ei – si de fapt este invers – ea e prinsa in propriile mreje, fara scapare.
Ma gandeam daca exista si o dimensiune spirituala romaneasca in filmul acesta. Ei bine, cred ca este una, de echilibru – solutia regizorala pentru echilibrarea patetismului filmului – violonistul are un prieten foarte bun, pianistul acompaniator (interpretat de Oscar Levant), un soi de raisonneur aparent cinic, de fapt protejandu-l tot timpul pe erou sa nu isi arda aripile. Este interesant ca Oscar Levant a fost nu numai actor, ci si pianist si compozitor. Si talentele lui multiple nu l-au ajutat la Hollywood, mai mult l-au incurcat. Si-a jucat in filmul asta propriul rol!
Si ma gandeam daca Jean Negulescu nu ne spune cate ceva si despre el insusi in povestea violonistului ajuns celebru si realizand ca pretul pe care platesti poate fi uneori cumplit. Aici e una din imaginile superbe ale filmului, eroul mergand pe strada aceea new-yorkeza din Lower East Side, in care lumina zorilor incepe sa mijeasca peste intunericul noptii. Este strada pe care copilarise si si-o amintea in plina lumina, dar filmul isi depanase povestea mai ales in scene de seara sau noapte … oricum, scenele de la inceput au o tusa personala – copilul care se lupta cu tatal sau pentru visul de a fi artist.
Imi aminteam de Joan Crawford si dintr-un alt film, Scrisoare de la o necunoscuta – insa greseam. Acolo a jucat Joan Fontaine. Nascuta in 1917, si-a sarbatorit anul acesta al nouzecelea an de viata. Ce isi doreste? I hope I’ll die on stage at the age at 105, playing Peter Pan.
—————————————————–
Muzica din film este atat de frumoasa incat as vrea sa va dau cateva linkuri, unde puteti asculta si vedea cativa mari artisti:
Humoresque, cu Itzhak Perlman si Yo-Yo Ma:
http://www.youtube.com/watch?v=ScSCILXXLnM
Simfonia Spaniola, cu Silvia Marcovici:
Isaac Stern:
http://video.google.com/videoplay?docid=-5052072642708510180
Iata-l si pe Jascha Heifetz, violonistul care nu a putut fi folosit in film. Capriciul nr. 24 al lui Paganini:
Si (fara sa faca parte din film) iata si un fragment din Rapsodia I-a, cu Sergiu Celibidache la pupitrul Atheneului: