Poet italian, participant la miscarea de rezistenta, Salvatore Quasimodo (1901-1968) a scris poezii lirice ermetice, cântând natura si Sicilia natala (Ape si pamânturi, Oboiul uitat, Poezii, Si brusc se lasa seara). Evolueaza spre lirica sociala patrunsa de umanism (Cu inima apasata de piciorul strain, Viata nu e vis, A da si a avea, Pamântul neasemuit etc.), traduce din liricii greci si poetii latini. În 1959 a primit Premiul Nobel.
OGLINDA
Si iata, pe trunchi
încep sa dea muguri :
un verde mai proaspat ca iarba
ce-ti bucura inima :
trunchiul parea ca murise
plecat peste râpi.
Si toate au gustul minunii,
Si sunt acea apa a norilor,
ce azi oglindeste în gropi,
mai albastra, bucata-i de cer,
sunt verdele acela ce spinteca scoarta
si care-asta noapte lipsea.
DA-MI ZIUA MEA
Da-mi ziua mea,
ca sa-mi caut din nou
un chip de ani potolit,
pe care un râu straveziu
sa-l rasfrânga în apa-i fugara,
si ca sa-mi para rau de mine însumi.
Umblu pe inima ta
si stele se-aduna, o, noapte,
în mari arhipelaguri fara somn,
înfratite cu mine,
fosila ivita-n lumina de-un val ostenit ;
o înclinare de orbite-ascunse
pe care stam
cu stâncile, cu iarba.
MARATON
Plânsetul mamelor din Maraton,
si racnetul multimii, nimeni
nu le-auzi. Elada era libera.
E libera Elada. Maratonul
e o localitate de soldati
si nu de vraji – nu cresc altare, temple.
Mormântul e întreg – din înaltimi
vezi Eubea. Vierme-al istoriei,
fiece lucru-aici îsi are rostul,
pietre cu vechi inscriptii, coifuri, spade ;
oricât de Maraton e Maratonul,
omul traieste-n sesul Argosului
mereu în ziduri ca-ntr-un turn de paza.