ACUM.TV

 
Traducere, adaptare şi completări de Francisc Grünberg

Puţină lume ştie: cântăreaţa Britney Spears este şi expertă în fizica semiconductorilor (eu mă cam îndoiesc de asta – nota mea, F.G.) Dar ea nu este singura vedetă care a împărţit povara faimei cu talentul pentru chestiuni tehnice. Steaua de cinema de origine austriacă Hedy Lamarr a anilor 1930-1940 era şi ea o cunoscătoare a fenomenelor electrice. A fost deseori citată afirmaţia ei «Orice fată poate fi fermecătoare. Tot ce trebuie să facă este să stea nemişcată şi să pară proastă.»

Se poate că a jucat acest rol pe ecran, dar când a fost vorba de viaţa reală Hedy a demonstrat că puterea minţii este singurul lucru important.

Înainte de a-i examina contribuţia la ştiinţă să trecem rapid în revistă evoluţia ei. În primul rând, Lamarr era doar numele ei de scenă, ea fiind născută Hedwig Eva Maria Kiesler în Viena la 9 noiembrie 1913. Încă înainte de a împlini 20 de ani Hedy a luat cursuri de teatru, care i-au facilitat rapid accesul în lumea filmului. Ca în cazul tuturor vedetelor de cinema primele ei filme au fost neglijabile. Cu toate acestea filmul pe care l-a făcut la 17 ani a propulsat-o în rândul vedetelor internaţionale – e drept, o vedetă cât se poate de controversată. În 1933 Lamarr a jucat în filmul ceh Ecstasy o scenă de dragoste fierbinte, apărând dezbrăcată timp de 10 minute într-o secvenţă de piscină. Era ceva ce pe-atunci nu se făcea. Deşi în zilele noastre scena ar fi privită ca moderată, nuditatea ei a fost considerată la vremea aceea inacceptabilă. Filmul a fost interzis în Statele Unite timp de mai mulţi ani, fiind învinuit de indecenţă.

În 1933, când avea 19 ani părinţii i-au aranjat o căsătorie cu un fabricant de armament austriac pe nume Fritz Mandl. Mandl era tipul omului cu caracter dubios, care ar fi vândut arme oricui, chiar dacă era să încalce Tratatul de la Versailles. Fireşte, pentru a încheia aceste afaceri Mandl trebuia să întreţină relaţii cu toţi clienţii săi potenţiali. Aceasta presupunea participarea la sute de dineuri cu oameni de teapa lui Hitler şi Mussolini. Şi ce ar mai fi însemnat un dineu de afaceri fără soţia sa răpitoare şi totodată celebră, la braţul acestor dezvoltatori, cumpărători şi fabricanţi? Dar, după cum vom vedea, Hedy nu s-a mulţumit să le ţină companie acestor bărbaţi. Ea a ascultat cu atenţie şi a învăţat o mulţime de lucruri.

Pentru un privitor din afară, Hedy avea tot ce-şi poate dori o femeie. Era căsătorită cu unul dintre cei mai bogaţi bărbaţi din Europa. Locuia în vestitul castel Salzburg, unde a fost realizat filmul «Sunetul muzicii». Adăugaţi la asta toate hainele luxoase, bijuteriile, servitorii şi maşinile (un Mercedes 1935 care fusese proprietatea lui Mandl a fost vândut acum câţiva ani cu peste 200.000 de dolari). Pare o viaţă ideală, dar realitatea era cu totul alta.

Hedy a devenit pentru Mandl mai mult un trofeu decât o soţie. Era obsedat să-i controleze fiecare mişcare, nu putea merge nici la înot fără supravegherea sa. După patru ani de căsnicie Hedy a simţit că nu mai poate îndura şi a decis să fugă. La prima ei încercare Mandl a urmărit-o. A fost nevoită să se strecoare într-un club deochiat. Hedy l-a mituit pe paznic ca să-şi ţină gura, dar Mandl a plătit şi mai mult pentru a putea intra. Hedy a fost nevoită să se ascundă într-una dintre camerele stabilimentului. În timp ce se afla acolo a intrat un client care a presupus că ea era doamna ale cărei servicii le achitase la parter. Fără a mai intra în toate detaliile, Hedy a fost forţată să facă dragoste cu bărbatul, pentru a-l evita pe soţ. (Ea a afirmat că între timp acesta bătea cu pumnii în uşă.)

Se presupune că pentru cea de a doua tentativă de evadare, încununată de succes, Hedy a drogat-o pe servitoarea care trebuia s-o supravegheze, a îmbrăcat uniforma acesteia şi a ieşit din castel prin intrarea de serviciu. A ajuns la Londra, unde a jucat în nişte piese de teatru.

Apoi s-a îmbarcat pe vasul Normandie într-o croazieră spre Hollywood şi spre celebritate. Încă pe bordul vasului a semnat un contract cu Louis B. Mayer de la MGM, dar a insistat să-şi schimbe numele, pentru a evita posibilele probleme cauzate de amintirea filmului Ecstasy. În acel moment (conform unui articol publicat în 1970 de New York Times) publicistul MGM Howard Strickland s-a apropiat de Hedy şi i-a arătat o listă dactilografiată cu nume de familie, cerându-i să aleagă unul dintre ele. Aţi ghicit – ea a ales Lamarr, iar restul face parte din istoria Hollywoodului. Lamarr a fost imediat prezentată lumii ca cea mai frumoasă femeie din lume şi a devenit rapid una dintre vedetele răpitoare ale industriei americane a filmului. Într-o carieră care s-a întins până la sfârşitul anilor ’50 Lamarr a jucat în peste 25 de filme, avându-i ca parteneri printre alţii pe Clark Gable, James Stewart, Spencer Tracy şi Judy Garland.

A repurtat cel mai mare succces de box-office in 1949 cu filmul Samson şi Dalila, prima ei peliculă color, produsă de Cecil B. DeMille.

Extrase din filmele «Ecstasy» (1933), «Algiers» (1938), «Comrade X» (1940) «Come Live With Me» (1941), «Ziegfeld Girl» (1941), «The Heavenly Body» (1941), «The Conspirators» (1944), «The Strange Woman» (1946), »Samson şi Dalila» (1949), «The Love of Three Queens» (1954) :

Dar subiectul real al acestui articol este altul: incredibila sa invenţie.

Celălalt personaj principal al poveştii este George Antheil, compozitor american, pianist, autor şi inventator. Era cunoscut pe plan internaţional pentru stilul său muzical avangardist. Când s-a mutat la Hollywood a devenit compozitor de muzică de film şi ţinea şi o rubrică permanentă în revista Esquire, în care scria articole literare şi de endocrinologie. A publicat în 1937 chiar şi o carte, Fiecare om este propriul său detectiv; un studiu de endocrinologie glandulară. Nu vom şti niciodată cum de a ajuns el expert şi în acest domeniu.

În vara anului 1940 Lamarr l-a cunoscut pe Antheil. Erau vecini în Hollywood şi probabil că s-au întâlnit la o petrecere. Discuţia a alunecat spre războiul iminent şi spre torpile. Lamarr se temea de Hitler (pe care chiar l-a cunoscut personal) şi a început să vorbească despre o idee a ei de a controla torpilele prin radio. În acea vreme controlul prin radio părea o idee interesantă, dar care nu era considerată practică. Era suficient ca cineva să bruieze o anumită frecvenţă pe care opera torpila pentru ca aceasta să-şi rateze ţinta.

Lamarr şedea la pian lângă Antheil când geniul a atins-o cu aripa sa. Antheil apăsa anumite clape ale pianului, iar ea imita fragmentul muzical respectiv. Pe măsură ce Antheil schimba tonalitatea fragmentului a reieşit că ei puteau totuşi comunica. Ce ar fi dacă acest lucru s-ar traduce în controlul prin radio al unei torpile?

În ziua următoare şedeau pe podea în apartamentul lui Antheil şi încercau să pună pe hârtie întreaga schemă. Lamarr şi-a dat seama că frecvenţa trebuia să se schimbe aleatoriu pentru ca inamicul să n-o poată bruia. Orice încercare de a elimina semnalul care controla proiectilul ar fi reuşit să anihileze doar un crâmpei al liniei de comunicare, fără să aibă vreun efect real asupra controlării acesteia. Astfel s-a născut conceptul cunoscut sub numele de salt de frecvenţă, o formă incipientă a ceea ce numim astăzi tehnologia de comunicaţii spread spectrum.

Desigur, a face ca această idee să funcţioneze era deja o altă problemă. Să nu uităm că era epoca marilor lămpi cu vid, nu a microprocesoarelor miniaturizate din zilele noastre.

Antheil a fost cel care a venit cu soluţia punerii în practică. El compusese piesa muzicală Ballet Méchanique, interpretată de 16 pianişti care cântau simultan. El a sugerat folosirea de cilindri cu bandă perforată, pentru a menţine sincronizarea dintre emiţătorul radio şi receptorul torpilei. Semnalul urma să fie transmis pe o bandă cu 88 de frecvenţe posibile – una pentru fiecare clapă a claviaturii pianului. Lamarr şi Antheil au avut nevoie de mai multe luni pentru a pune la punct toate detaliile invenţiei lor.

Apoi, în decembrie 1940 au trimis descrierea ideii lor Consiliului naţional al inventatorului (instituţie înfiinţată de guvern pentru a primi idei din partea publicului). Foarte puţine dintre sutele de mii de propuneri pe care le primea Consiliul stârneau vreun interes, însă aceea a lui Lamarr şi Antheil a stârnit. Sub conducerea preşedintelui Consiliului Charles Kettering guvernul a contribuit la îmbunătăţirea proiectului. La 11 august 1942 a fost eliberat patentul nr. 2.292.387 pentru «sistemul secret de comunicaţie». (De fapt patentul era pe numele ei de fată şi de căsătorie – Hedy Kiesler Markey.)

Din nefericire alţi membri ai Consiliului s-au arătat mai puţin entuziaşti. Nici nu e de mirare – gândiţi-vă la fezabilitatea instalării unui mecanism de pian sincronizat într-o torpilă şi operarea ei corespunzătoare. Amiralitatea a declarat mecanismul prea greoi şi a îngropat ideea în sertar. Proiectul saltului de frecvenţă era mult prea avansat faţă de anii în care fusese conceput. Lamarr şi Antheil au renunţat să-şi mai promoveze invenţia.

Dar Lamarr a putut da o mână de ajutor guvernului american şi în alt fel – vânzând obligaţiuni de război. Ca parte a unei promoţii oricine cumpăra obligaţiuni în valoare de 25000 de dolari putea primi o sărutare de la Lamarr. Astfel ea era în stare să vândă obligaţiuni de 7 milioane de dolari într-o singură noapte …

Totuşi, nu toate ideile mari sunt date uitării. În 1957 inginerii de la Sylvania Electronics Systems Division cu sediul în Buffalo, New York au utilizat electronica bazată pe tranzistori pentru a realiza scopul pe care Lamarr şi Antheil şi l-au fixat cu ani înainte. În cele din urmă, în 1962 (la trei ani după ce patentul Lamarr-Antheil expirase) conceptul saltului de frecvenţă a fost folosit de guvernul Statelor Unite în sistemul de comunicaţii plasat la bordul vaselor trimise la blocada Cubei.

Acum conceptul nu numai că este aplicat de armată (în sistemul de comunicaţii prin sateliţi Milstar), dar a devenit şi tehnologia aflată la baza celor mai recente transmisii prin internet şi a celor mai moderne telefoane celulare. O căutare rapidă în arhiva Oficiului de patente al Statelor Unite relevă între 1995 şi 1997 1203 de patente care se ocupă cu saltul de frecvenţă (numit acum spread spectrum). Nu vom afla probabil niciodată cât de mare a fost influenţa patentului Lamarr-Antheil asupra acestei tehnologii.

Hedy Lamarr n-a câştigat vreun ban din invenţia sa, de care au profitat atâţia. În schimb a dispărut încet-încet din vedere. A fost căsătorită şi a divorţat de şase ori între 1933 şi 1965 cu Fritz Mandl, Gene Markey, Sir John Loder, Ted Stauffer, W. Howard Lee (care mai târziu s-a căsătorit cu actriţa Gene Tierney) şi Lewis J. Boles. În 1966 a apărut din nou pe prima pagină a ziarelor, când a fost arestată pentru furt din magazinul May din Los Angeles, dar a fost achitată de un juriu cu 10 voturi pentru şi 2 împotrivă. Publicitatea negativă a acestui incident combinată cu autobiografia sa controversată «Ecstasy şi cu mine» (se pare contrafăcută şi neaprobată de d-na Lamarr) au pus capăt carierei sale în cinema.

În 12 martie 1997 Hedy Lamarr a fost în sfârşit onorată de Electronic Frontier Foundation pentru importanta sa contribuţie. Fiul ei, Anthony Loder, a primit diploma în numele mamei sale şi a prezentat audienţei o înregistrare audio – prima dată când ea s-a exprimat public în ultimele două decenii.

Hedy Lamarr s-a stins din viaţă la 19 ianuarie 2000 în casa ei din Casselberry, Florida. Din averea ei de aproape 3 milioane de dolari o mare parte a fost lăsată prin testament celor doi copii ai ei, dar o parte a fost destinată fostei sale secretare personale şi unui prieten. Cel mai surprinzător a fost însă că a ea a lăsat 83000 de dolari unui ofiţer de poliţie local, cu care s-a împrietenit în ultimii ani ai vieţii. Lamarr a dispus ca cenuşa ei să fie împrăştiată deasupra pădurii Vienei, în apropierea locului în care s-a născut.

Prin una dintre acele ciudăţenii ale destinului acelaşi fiu Anthony este proprietarul unui magazin de telefoane din Los Angeles, în care jumătate dintre sistemele telefonice pe care le vinde se bazează pe tehnologia ale cărei orizonturi au fost deschise însăşi de mama sa.

(Surse: saitul lui Britney Spears, saitul Hedy Lamarr, YouTube, Wikipedia).

Articol preluat din publicaţia lui Francisc Grünberg cu permisiunea sa. YO4PX este indicativul său de radioamator.

Acest articol a fost publicat marți, 13 ianuarie 2015 la rubrica Istorie si actualitate.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.