O plimbare prin Londra iti arata, daca ai ochii mintii deschisi, ca nimic nu este mai valoros decat continuitatea. Unii gasesc sistemul statal britanic desuet. In prezentul globalizant, insa, nu moda conteaza, nici aparentele. Londra ilustreaza, in forma si fondul institutiilor ei publice, forta natiunii venita din continuitate, din modernizarea imperceptibila dar ireversibila, din pastrarea traditiei, a regulilor jocului. Modelul britanic a transformat etica intr-o institutie a comportamentului. Nimic mai strain vietii publice de la noi.
Pastrarea cu orice pret, sistematic si inflexibil, a patrimoniului arhitectural este, la Londra, o stare de spirit, nu un proiect edilitar. Asijderea, reprezentarea complexa si profunda a natiunii prin Coroana nu este un aranjament intre oamenii politici si Familia Regala, nici un oportunism al prezentului. Stalpul de telegraf, care a ramas acolo unde este din 1903, ca si Regina Elisabeta a II-a, pe care majoritatea britanicilor de astazi o cunosc de cand s-au nascut, sunt instrumente de limpezire a prezentului si de proiectare a viitorului.
La Bucuresti, ritualurile si insemnele statale, de la cele mai discrete pana la cele mai ample, au fost facute praf. Iresponsabili sau aventurieri recenti le declara, in rarele momente in care vine vorba despre ele, ca fiind fantome sau apucaturi ale trecutului. Rolls-Royce-ul cu care erau adusi ambasadori straini la Palatul Regal din Bucuresti, pentru prezentarea scrisorilor de acreditare, a fost transformat in camioneta, la ordinul Anei Pauker.
Nunti in Sala Tronului
Astazi, Sala Tronului din inima capitalei, sanctuarul statalitatii romanesti moderne, locul unde s-a parafat independenta nationala si s-a consolidat natiunea, este inchiriata pentru nunti si agape. Stema a fost reinventata, imnul schimbat, bancnotele au imprimat pe ele chipul unor muzicieni sau poeti, steagul a fost ajustat, Ziua Nationala inlocuita. Pentru ca asta i-a aranjat mai bine, la un moment dat, pe administratorii tarii. Ele, la limita, pot fi gesturi justificate politic, dar reprezinta un afront la statalitate, o zdruncinare identitara, o ruptura. Nu este vorba despre un simplu automobil, o incapere, un cantec, o bucata de matase sau de hartie. Este vorba despre parti ale autoritatii constitutionale.
In sistemul binecuvantat al democratiei si libertatilor de astazi, un adevar a inceput sa devina evident: administrarea politica a tarii este una, iar incarnarea demnitatii ei, reprezentarea mandriei ei, izvorul increderii si al iubirii ei sta altundeva. In nici un caz in alternanta la patru ani a celor care, prin talent si performanta, conving, la un moment dat, electoratul.
Tony Blair, un premier socialist cunoscut pentru pozitia sa rezervata fata de monarhie, spunea recent: “Publicul a sfarsit prin a accepta ideea ca monarhia este cea mai buna forma a autoritatii constitutionale si un fel bun de a pastra tara impreuna, intreaga, laolalta intr-o lume in schimbare” (“Familia Regala la lucru” de Robert Hardman, Ebury Press, Londra 2007).
In Romania actuala, unii oameni politici au inceput sa inteleaga, iar cativa chiar sa declare, ca rostul democratic al politicienilor este 1) de a administra bine tara, atunci cand sunt la putere si 2) de a se pozitiona critic, pentru a face mai bune politicile momentului, atunci cand sunt in opozitie. Aceasta se poate numi, intr-un cuvant, eficienta. Puterea Casei Regale sta in influenta si respectabilitatea izvorate din demnitate. Iar demnitatea joaca un rol crucial in performarea eficientei. Aceasta idee a fost produsa public de Walter Bagehot in anul 1867, in Marea Britanie, la vremea cand statul modern roman, sub conducerea lui Carol I, implinea un an.
Binele natiunii
Rolul Casei Regale este acela de a construi, de a consolida, de a incuraja stabilitatea si unitatea. De asemenea, de a aduce aminte, de a cultiva traditia si mandria. Noi, romanii, repetam intruna aceleasi greseli, nu intelegem de unde vine raul si, adesea, ne dam pe mana celui care ne-a furat. Familia Regala are relevanta fiindca instinctul binelui national este slab, astazi, in Romania.
Acelasi Tony Blair, spunea, in volumul citat mai sus: “Cel mai important lucru de stiut despre Regina este ca ea a inteles ca legatura fundamentala, in lumea moderna, intre monarhie si oameni este in jurul conceptului de datorie. Ea a inteles ca, atata vreme cat monarhul are un sens clar au datoriei, oamenii il vor raspunde cu loialitate si afectiune”.
Rolul binefacator al continuitatii consta in acumularea bunurilor, institutiilor si valorilor in generatii succesive, astfel ca oamenii sa se bazeze pe realizarile celor dinaintea lor, fara a o lua de la capat. O zicala indiana spune ca “mostenirea nu este ceva ce preluam de la inaintasii nostri, ci un bun pe care il luam cu imprumut de la copiii nostri”.
Dar rolul continuitatii nu sta doar in transmiterea mostenirii din generatie in generatie. Continuitatea da confort identitar, mentine specificitate si asigura armonie intre “asa cum este, asa cum pare, asa cum vrem sa fim”. Lumea de astazi este intr-o stare de disconfort identitar, iar Europa este campioana in acest sens. Dar Romania are o situatie mai grava, fiindca la noi oamenii s-au folosit de institutii pana le-au facut praf. Pesonaje care au performat in sfera puterii “s-au scos” mereu, in detrimentul institutiei pe care o reprezentau. Institutiile statului au, in Romania, o “factura” de platit, din cauza oamenilor care le-au folosit fara sa le slujeasca. De aceea continuitatea sperie atat de mult, in Romania. De aceea redobandirea instinctului binelui national cere atat de mult efort. La noi in tara este un lux sa fii loial. Un lux pe care si-l pot permite din ce in ce mai putini, din cauza continuei ipotecari a viitorului.
Nevoia de simboluri
Pana si democratiile occidentale, performante si stabile economic, care poseda cea mai dezvoltata cultura, cel mai puternic invatamant si cea mai tare “soft power” din lume se intreaba din ce in ce mai mult “cine suntem”? Oamenii au nevoie de simboluri, de “ceva” care sa le incarneze demnitatea, speranta, mandria, de un “cineva” caruia sa-i dea increderea si afectiunea lor. Aceasta nevoie se reflecta mai ales la nivel institutional.
Statalitatea este si o stare, nu numai o valoare. Institutia statului nu este doar o administratie, adapostita intr-o cladire. Statul este un manunchi de virtuti perene, umane, sensibile, ce oglindeste fiecare parte a marii fiinte care este natiunea: mintea, inima, instinctul si dorinta. Se pot administra politic institutiile statului. Nu se pot administra demnitatea, increderea, mandria si afectiunea. Ele pot fi inspirate prin puterea exemplului personal, servite cu loialitate.
Cum sa gestionam cel mai bine aceste adevaruri, aceste stari de fapt? Multe tari europene au de raspuns la intrebarea de mai sus, nu numai Romania. Iar raspunsul nu poate fi unul singur pentru tarile noastre.