Majoritatea francezilor, estimează, cu recul, că sindicatele au adus servicii nefaste societăţii şi salariaţilor, începând din 1974, când revendicările sistematice au continuat să se amplifice, fără să se ţină seamă de starea economiei. Iar acum, când deficitul bugetar al Franţei atinge sume stupefiante – între 60 şi 64 de miliarde de euro – oportunitatea ultimelor greve îşi găsesc cu greu justificarea în masa celor care-şi câştigă existenţa graţie muncii cotidiene. Paralizarea cvasitotală a mijloacelor de transport de pe teritoriul francez, SNCF (căile ferate) şi RATP (Regia autonomă de transport parizian), răspunzând la injoncţiunea sindicatelor, blocarea intrărilor din aproape 40 din cele 80 de universităţi, sau participarea la grevă a opt organizaţii ale funcţiunii publice, etc., au generat un haos indescriptibil, perturbând tot sistemul economic timp de 9 zile şi soldându-se cu pierderi de aproximativ 4 miliarde de euro.
După datele degajate de o jurisprudenţă constantă, greva poate fi definită ca o stare de încetare, colectivă şi concertată, a muncii în vederea sprijinirii unor revendicări profesionale, cărora patronii refuză să le dea satisfacţie. În cazul de faţă este vorba de o reformă propusă de Guvern, în vederea asigurării perenităţii sistemului de pensii.
În principiu, doleanţele greviştilor au un caracter reformator şi progresist. De data aceasta, mişcarea sindicală constituie o excepţie, deoarece este vorba de refuzul unei reforme, exprimate de candidatul Nicolas Sarkozy în proiectul său electoral, pentru care a obţinut asentimentul majorităţii populaţiei.
Mai exact, este vorba de punerea pe picior de egalitate a tuturor salariaţilor, atât publici cât şi privaţi, în momentul ieşirii la pensie, în general după 40 de ani de activitate, cu excepţia unor categorii a căror condiţii de muncă au un caracter penibil, epuizant sau primejdios.
Pe vremea locomotivei cu aburi, cei de la căile ferate, funcţionarii incluşi, obţinuseră o reducere a perioadei de activitate de doi ani şi jumătate, privilegiu devenit caduc astăzi când condiţiile de muncă s-au îmbunătăţit în mod substanţial. Ceea ce atunci a constituit o excepţie întemeiată, acum s-a transformat într-o inegalitate pe care sindicatele nu vor s-o accepte ca atare, lupta lor căpătând astfel un sens conservator şi injust, împingându-i să recurgă, ca de obicei, la spectrul grevelor atât de pernicios în momente de fluctuaţie economică.
Opţiunea pentru funcţiunea contestatară sau, dimpotrivă, pentru aceea de regularizare socială, rezumă, am putea spune, dezbaterile din istoria sindicalismului. Poziţiunilor reformiste, care propun amenajarea condiţiilor capitalismului, i se opune poziţia revoluţionară de clasă, care vizează distrugerea şi depăşirea acestuia. Sindicatele din toate ţările au fost traversate de asemenea dezbateri, fie în confederaţiile unificate din Anglia, Germania, Statele-Unite…, fie datorită pluralismului sindical instituit în Franţa, Italia, Spania…
În Franţa, adeziunea sindicală este facultativă, dar şi atractivă, graţie protecţiei pe care le-o procură aderenţilor, în timp ce în Marea Britanie şi Statele-Unite s-a impus, în mod tradiţional, ca o obligaţie ce garanta găsirea locului de muncă (union schop), cum ar fi de pildă în unele uzine din industria americană de automobile.
Trebuie să recunoaştem că relaţia apropiată dintre partidele politice şi sindicate au stat la baza obţinerii multor avantaje în raportul de forţă cu patronatul: săptămâna de 40 de ore (în Franţa 35, impuse de guvernanţii socialişti), ziua de muncă de 8 ore, (în Franţa 6…), concediul plătit, delegaţiile sindicale, etc., etc.
Statul intervine în mod diferit în relaţiile sindicat/patronat: mult mai puţin prezent în Statele-Unite sau în Anglia, el se impune în mare parte ca negociator principal în Franţa, Spania sau Italia.
Dacă această grevă, prea puţin justificată, impopulară şi contagioasă, a fost întreruptă momentan, faptul se datorează inteligenţei şi fermităţii cu care miniştrii guvernului condus de François Fillon, au ştiut să poarte negocierile.
Principiile considerate intangibile, la care guvernul şi Preşedintele n-au renunţat, în pofida presiunilor la care au fost supuşi, sunt următoarele:
– alungirea duratei de activitate a tuturor salariaţilor la 40 de ani. Evident, cu anumite excepţii bine chibzuite,
– instituirea unui „malus” (un fel de sancţiune) pentru salariaţii care n-au atins această durată,
– indexarea pensiilor la costul vieţii.
Sindicatele radicale, cum ar fi Sud-Rai, care reclamau retragerea, pur şi simplu, a reformelor, au simţit rezultatul înţelegerii ca o înfrângere: „Decepţia este enormă în raport cu miza, comentează Christian Mahirux, secretar federal, noi însă avem sentimentul de a fi făcut tot ce ne era în putinţă”. Din fericire, eşecul a „tot ce le era în putinţă” le-a evitat apelativul de gropari ai economiei franceze…
Pe de altă parte, ne găsim în centrul ambiguităţilor privind dreptul de grevă şi abuzul practicat de unele sindicate. Orice grevă legală comportă, în esenţa ei, o intenţie dăunătoare, iar efectele abuzive devin evidente în circumstanţe particulare, cum a fost cazul actual în Franţa. Dificultatea constă însă în trasarea frontierelor dintre ce-i licit şi ce iese din acest cadru. Cu toate astea, în stadiul actual al jurisprudenţei, se pot profila, în mod schematic, patru categorii de greve abuzive:
– cele care întreţin dezorganizarea întreprinderii,
– grevele inspirate de revendicări ilegale sau nejustificate,
– grevele acompaniate de pichete de salariaţi ce împiedică non grevişti să-şi continue activitatea,
– şi, în fine, cele care produc ocuparea locului de muncă.
Toate aceste categorii au fost reunite, în cazul grevei de 9 zile, făcându-le susceptibile de abuz şi supuse rigorilor legale. Numai că „dictatura” sindicală din Franţa, poate utiliza formulele ei cele mai brutale, pe care toate guvernele au tentat să le evite cu mai mult sau mai puţin succes.
Grevele, se stie prea bine ca sunt „opera” sindicatelor. În Canada, în provincia Québec, sunt greve organizate, dar nu de lunga durata si nici cu distrugeri masive, pentru ca politia este prezenta. Studentii organizeaza greve pretinzând scaderea taxelor scolare si marirea burselor, metroul, personalul medical auxiliar, profesorii de scoli polivalente, gardienele de gradinite, vesnic motiveaza greva, fara argumente plauzibile. Din toate aceste manifestari, sunt contribuabilii care trag consecintele, tocmai cei care platesc impozite. Ar fi multimiti daca ar lucra 4 ore/zi si 4 zile din saptamâna.
Întreruperea activitatii în aceste domenii nu face decât sa îngreuneze si sa pericliteze situatia celor care depind de grevisti.
În aceste zile, GUVERNUL A LUAT TAURUL DE COARNE, organizând dezbateri importante, tocmai pentru a se stavili aceasta „pandemie”, astfel ca GREVELE SA NU MAI FIE ACCEPTATE ÎN DOMENIILE DE ACTIVITATE ALE SERVICIILOR ESENTIALE.
Democratia în acest secol s-a cam transformat în anarhie si daca sefii de stat si departamente nu vor stavili flagelul, distrugerile bunurilor imobile si mobile, si nu în cele din urma a oamenilor, precum în Franta, atunci înseamna ca nu mai este luata în considerare nici o LEGE si ca fiecare individ poate actiona dupa bunul lui plac.