Raluca Paun, Ramona Dragulescu, Adela MinaeCreatorul serialului “Neveste disperate” a mărturisit revelaţia pe care a avut-o când mama sa i-a povestit despre reacţiile pe care le-a avut faţă de plânsul capricios al fiului. Dincolo de imaginile idilice ale relaţiei mamă-copil s-a desprins conştientizarea unei clipe de rătăcire disperată. Când presiunea psihică prelungită poate declanşa un gând cel puţin ciudat, contra firii, gând de care mai târziu te poţi speria, ca atunci când depărtându-te de o prăpastie descoperi cât de aproape ai fost de un pericol.
Michele Lowe a scris o piesă care focalizează pe o asemenea clipă în care decizia pune în balanţă pe de-o parte furia acumulată dintr-o disperare crescândă, pe de alta tot ceea ce ţine de educaţie şi de credinţă într-o societate civilizată.
Autoarea este într-o poziţie privilegiată când scrie despre cele trei eroine ale piesei, dar regizorul Alexandru Boureanu, care a pus în scenă piesa, se dovedeşte la fel de atent cu ceea ce poate trăi o femeie şi ceea ce o poate îndemna la o decizie sau alta. El a valorificat şansa prin care Asociaţia ‘Dimanche” încearcă să promoveze “o alternativă la cultura barurilor” şi a citit cu empatie frământările lor, oferind totodată ocazia actriţelor de a realiza roluri de referinţă. Regia, ajutată de scenografia Liei Dogaru, a impus mai întâi adaptarea acestei piese de Broadway la spaţiul neconvenţional al barului ‘Play’, un spaţiu despre care se speră a deveni, totuşi, durabil suport pentru teatru.
Aşezaţi confortabil în jurul meselor pline, spectatorii se trezesc deodată, la trecerea de la lumina discretă a barului la spoturile teatrului, ca fiind în casa unei familii americane. Jay şi Nicky sunt un cuplu din societatea de mijloc a zilelor noastre. O dată pe lună se văd, găzduind prin rotaţie, cu alte două cupluri.
Acum femeile s-au retras în bucătărie pe când bărbaţii au pus de-un joc în altă cameră. Nicki se mişcă de colo-colo, mai ales că plânsul bebeluşului o cheamă adesea în camera sa. În lipsa ei, Molly şi Debra comentează noutatea: Jay ar fi delapidat câteva milioane. Cel puţin aşa scria în ziar. Debra, care colportează veştile astea, face comparaţie cu soţul ei: “7 milioane e limita morala a lui Marty”. Molly e mai preocupată de atingerile discrete ale celorlalţi, mai lesne alunecă spre sticla de whisky: “un coşmar mic n-a omorît pe nimeni”. Şi cel mai des dintre toate vine în faţa monitorului cu circuit închis din casă pentru a răspunde chemărilor lui Danny al ei: “mi-e dor de tine/ şi mie mi-e dor de tine”.
Soţii se opresc uneori din joc şi vin în faţa camerei nu doar pentru declaraţii iubitoare ci şi pentru a cere o aspirină sau pentru a supraveghea paharul în plus al nevestei. Acest semn de Big Brother o surprinde pe Molly care ascundea paharul mereu umplut: “totul funcţionează în ambele sensuri”. Femeile par a nu avea nici în bucătărie refugiul unde să-şi exhibe nelinişti sau să dea frâu liber unor fantezii.
De aici începe recitalul pe care Ramona Drăgulescu (Molly), Raluca Păun (Debra) şi Adela Minae (Nicky) îl desfăşoară cu toată puterea talentului lor.
Iese mai întâi la rampă Ramona cu a sa Molly fluidă. Circuitul ei, de la monitor pentru bezele cu Danny la pahar şi uneori la bebeluş, este întrerupt de întâmplarea că voma copilului poate păta rochia. Drept care prietenele o dezbracă. Noi, bărbaţii martori în bucătăria gazdelor, suntem cuceriţi de frumuseţea trupului, pe când Debra şi Nicky sunt preocupate de sutien. Curiozitatea tipic feminină împinge repede dialogul spre dezvăluirea explicaţiei acestui sutien: o relaţie extraconjugală. Care nu e de azi, de ieri… De ce au aflat abia acum?
“-N-ai spus…
-Păi ce, m-aţi mai dezbrăcat până acum?”
Şi totuşi… de ce?
“-Cum poţi să-i faci asta lui Danny?
-Dar nu-i fac nimic. Nici el mie. Asta e problema…”
Şi Molly se conturează dintr-o dată mult mai complex decât păpuşa de la început sau decât frivola de la un moment dat. Ramona Drăgulescu oferă un recital dramatic impresionant prin depănarea poveştii, expresivitatea chipului ei permiţând tuturor să citească suita de sentimente care au încercat-o de la entuziasmul începutului până la eşecul neanunţat al relaţiei cu Danny.
“-Trebuia să avem o familie mare, cinci copii. I-am zis că sunt gravidă, a zis că nu vrea gălăgie.
Vrea numai NOI.”
Dacă mărturisirea că de la un timp lipseşte frustrant sexul dintre ei, în urma inexplicabilei răciri a soţului, este încă un prilej de amuzante reacţii din partea spectatorilor, din clipa în care povestea se opreşte asupra lipsei maternităţii deja drama se instalează apăsător. Fiind atât de aproape de personaje, putem vedea vibraţia actriţei, putem simţi aerul replicilor atât de tulburătoare despre renunţarea la o naştere, despre dorinţa neimplinită a maternităţii, la un pas aproape de o cădere psihică. Aşa se explică şi paharele de whisky dar şi desele ieşiri spre camera copilului gazdei. Doar sâmburele de viaţă din reacţia ei naturală pentru un amant urneşte lucrurile din loc.
Dar de-acum, inocenţa pierdută, piesa nu poate decât să aducă provocări noi. Şi vine o clipă ce urmeazăsă schimbe totul. Ca-n viaţă. Un accident banal, cum zice poetul. Soţii rămân închişi în congelatorul industrial al casei. Deja nu mai are nici o importanţă cât a fost premeditare şi cât inducţie. Căci Jay îşi cumpărase uriaşul utilaj fiind era un vânător pasionat. Statutul său de anchetat pentru delapidare transformă întreaga poveste într-un thriller. Satârul din bucătărie naşte groaza în musafiri, relatările despre bietele căprioare sau alte jivine vânate amplifică spaima.
Şi dacă de-acum creşte bănuiala asupra unui act premeditat de Nicky, avem concomitent prilejul de a simţi efectul subtitlităţii cu care Debra, admirabil interpretată de Raluca, trece de la inocenţa burlescă a întrebării “Ne dezbracam toate?” la sadismul cu care îi atrage atenţia prietenei sale că a îmbrăcat pelerina pătată cu sânge a lui Jay. Psihoza indusă de ştirea infracţiunii acestuia, hrănită de apetenţa cu care societatea ne înconjoară cu genul acesta de informaţii, dă fiori tuturor celor prezenţi. Raluca Păun excelează în măştile pe care le adoptă chipul său, măşti cu care hipnotizează, înmoaie atitudinea preopinentului, spre a lansa apoi tăişul necruţător al unui zâmbet ce însoţeşte o replică decisivă.
De-acum totul se joacă pe muchie de cuţit, totul este crud.
Adela Minae este o Nicky ce vine din plan secund. De unde la început pare a fi doar umbra ubicuă, mereu prezentă în locul potrivit şi la momentul potrivit, gata să sprijine pe fiecare dintre prietenele sale, din clipa fatidică preia controlul. Este revelaţia tuturor. Gesturi sigure, voinţă neclintită, le propune soluţia: reţinerea de la orice gest salvator faţă de soţii lor. Nici nu mai are importanţă dacă e o reacţie născută instantaneu sau e un gest premeditat. Disperarea a crescut oricum din alimentări succesive în timp. Nicky nu se joacă deloc cu asta şi pune totul pe-o carte. Oferta ei, de a vota şi a se supune unui consens nu e deloc o cedare ci o subtilă variantă de a justifica un rezultat pe care-l urmăreşte. Multi timp după ce se termină piesa, tabla neagră pe care ea a desenat coloanele voturilor pentru cei trei soţi obsedează. Înăuntru sau afară?
Iuţeala de mână şi ameninţările bine calculate împiedică salvarea din primă reacţie: dar ce cheie nu se pierde? Cine poate rezista unui pistol îndreptat asupră-i?
Poate că ele simt mirosul de pradă atâta timp cât părem a trăi o vânătoare perpetuă.
Adela este femeia practică şi eficientă: ştie bine ce vrea şi are argumente. Infracţiunea comisă de Jay urmează să-i afecteze viaţa, o dată în plus o va afecta pe a copilului. De aceea Nicky votează fără ezitare: IN !
Primul ei sprijin trebuie să fie Molly. Cu sufletul mai fraged, ea pare mai departe de o decizie atât de crudă.
“-Nicky, tu crezi in rai?”
Or mai fi fost păcate în viaţa ei, dar să lase cu bunăştiinţă să moară cineva, nu-i chiar la îndemână. Doar că şi aici izbucnesc acumulările de disperare.
“Nu am apucat nici măcar să-i dau un nume”
Copilul nenăscut şi tot pustiul ce i-a urmat aduc o replică tulburătoare: “nu vreau aşa, vreau să sufere mai mult!”
Şi privirile se îndreaptă spre Debra. Zbaterile ei aduc o repriză de umor. Raluca Păun este o actriţă ce poate smulge aplauze chiar şi cu un scotch pe gură, imobilizată pe scaunul din bucătărie.
Apoi nu mai strigă după ajutor, pledoaria ei începe de la o imagine idilică: “orice femeie şi-ar dori un Danny. Marty al meu e un Danny pentru mine.” Dar… din nou este un “dar”….Debra se lasă greu cu mărturisirile. Cât s-a luptat ea să ascundă propria-i nefericire… Cât de greu i-a fost ei însăşi a accepta evidenţa. Că Marty, cel pentru care evaluarea imobiliară “e o ştiinţă şi el e un geniu. A câştigat un premiu cu evaluările lui”, de fapt s-a depărtat decisiv de ea şi, mai mult, a plănuit s-o elimine din casă pentru a face loc amantei. Debra strigă cu disperare:
“am stat 10 ani ca să fac bucătăria aia. O să ajung în iad.. Îmi pasă!”
Este clipa de încordare maximă. Cât de mare trebuie să fie acea disperare care să le împingă pe fiecare în a decide ca toţi soţii lor să rămână IN? Nici unul OUT?
În cele din urmă şi la Debra tot argumentul copilului prevalează. În faţa oglinzilor virtuale pe care i le aduc prietenele, e nevoită să recunoască: “nu-l lăsam să vină acasă de la internatul acela cazon pentru că nu-l dorea Marty”. Ea alesese deja o dată să sacrifice fericirea copilului pentru a salva căsnicia, acum vine clipa în care încearcă să repare ce mai poate repara în relaţia cu propriul ei copil.
De altfel eroinele rememorează tot scene din copilărie. Mereu vârsta inocenţei revine ca laitmotiv: imaginea fetiţei care aştepta după perdele ca tatăl să vină acasă, nu cumva să meargă mai departe.
Aceste clipe dramatice sunt atent împănate de replici cu un neaşteptat umor, regia alternează frământările de conştiinţă, “o să te bântuie, e tatăl copilului tău acolo jos”, cu vorbe de duh, cu gesturi eliberatoare, de la umorul negru asupra situaţiei lor acolo jos în frig, până la gestul de a savura un baton de îngheţată.
Rămân, ca-n viaţă, elementele simple şi eterne: simţurile. De la mâncare la sex. Conştiinţa şi tot ceea ce încearcă să şlefuiască de milenii ansamblul numit ‘cultură şi civlizaţie’ se suspendă cu nonsalanţă într-o clipă de disperare. Cu aparenţe justiţiare. Acolo jos este iadul? O lume răsturnată? Flăcările iadului sunt înlocuite de îngheţ?
Disperarea poate fi acceptată?
“Când moare cineva, se naşte altcineva. Pentru că totul funcţionează în ambele sensuri”.
Disperarea, inconştienţa de-o clipă, rezolvarea atât de simplă a tuturor problemelor, lasă în urmă, subtil, un semn de întrebare. Aplauze, ovaţii. Dar acele cuvinte, cu “ambele sensuri” te urmăresc. Este meritul scriitoarei.
Regizorul iese la rampă şi culege lauri. Ramona Drăgulescu, Raluca Păun şi Adela Minae joacă finalul umăr lângă umăr. Este o reuşită imagine care grăieşte nu doar despre aceste personaje ci despre o adevărată prietenie artistică. Despre o generaţie de actori care au avut farmec de la bun început şi care au avut un parcurs frumos. Mai ales împreună. E timpul lor.
Marius Dobrin 7 octombrie 2007
“Miroase a pradă”
(“The Smell of the kill”)
de Michele Lowe
Producător: Asociaţia Dimanche
Cafe-teatru Play
Regia: Alexandru Boureanu
Scenografia: Lia Dogaru