Într-o societate strâmbă şi strâmbată, nici măcar stupefacţia în faţă imbecilismului, imposturii, minciunii deşănţate şi ticăloşiei nu este ferită de tentaţia imposturii. Până şi exclamaţia acuzatoare la adresa imoralului sau ilegalului flagrant suferă de lipsa credibilităţii. Priviţi din exterior, părem un popor bântuit de lichelism cronic. Avem un deficit de moralitate de-a dreptul înspăimântător. Suntem simpatici, descurcăreţi, buni de gură, pontosi, agresivi, suficienţi şi egocentristi. Suntem plini de forme. Dar, goi de fond. Dacă te uiţi mai atent, vezi cu tristeţe un amestec de laşitate, lene, parvenitism, superficialitate şi lipsă a principiilor care ne sufocă şi ne marchează.
Nu suntem în stare să alegem valorile şi principiile sănătoase, morale, etice. Nu mai suntem în stare să le identificăm şi cu atât mai puţin să le exersăm. Dacă, însă, le identificăm din când în când, le ignorăm cu aplomb. Suntem blestemaţi la ubicuitate morală. Suntem meschini şi egoişti. Ne-am baricadat în spatele redutelor personale şi evaluăm relaţia cu societatea, exclusiv în funcţie de interesele proprii: bani, poziţie socială, recompense şi avantaje de orice fel. Până la un punct ar putea fi de înţeles. După un anumit punct, devenim complici detestabili ai intrării în iadul fugii de responsabilitate. Devenim astfel acoliţii celor care vor să ne facă să credem că nicio minciună nu este suficient de mare şi nici o ticăloşie suficient de abjectă pentru a justifică revolta civică sau intervenţia Justiţiei. O Justiţie care, pe cale de consecinţă, este în pericol de a deveni o zdreanţă neputincioasă în faţă tăvălugului găştii de şmecheri şi de băieţi deştepţi care schimonos este logica democraţiei. Devenim tragicii mentori ai unui nou tip de paternalism. Un paternalism de tip putinian – dacă vă este la îndemână definiţia termenului.
Suntem atât de bolnavi, încât nu ne mai deranjează că politicul dâmboviţean a devenit o grădină zoologică populată masiv cu sociopaţi, sicofanţi, yesmeni, plagiatori, mafioţi – dovediţi sau nedovediti, dar ştiuţi oricum de toţi -, foşti puşcăriaşi de drept comun care pozează în victime politice, foşti comunişti care pozează în apărători ai social-democraţiei – cocoţaţi pe maldărul de cadavre al mineriadelor şi al evenimentelor din decembrie 1989 -, analfabeţi structurali şi analfabeţi absoluţi, lichele, psihopaţi şi profitori.
Suntem atât de bolnavi, încât fie şi numai vocaţia morală a unei persoane ne îndeamnă să ne îndepărtăm rapid de ea, ca şi cum am fugi de oglinda în care nu vrem să privim cu nici un preţ. Căci, dacă am privi, ar trebui să ne anulăm pe noi înşine. Ar trebui să ne punem întrebări incomode. Ar trebui să murim în noi înşine. Şi, pentru ca să putem trăi cu noi şi a două zi, inventăm argumente plauzibile şi acceptabile… „E urâtă persoană aceea care ne tot vorbeşte şi, culmea (!), se comportă moral! Nu e charismatică! Nu ştie să zâmbească! Nu are cuvintele la ea! Nu e simpatică! E inflexibilă! E divorţată! Nu are copii!”. Ne îndreptăm, apoi, coloana vertebrală în interiorul cocoşat al compromisurilor cotidiene şi ne continuăm satisfăcuţi viată… Satisfăcuţi şi murdari…
Şi, pentru că toată această urâţenie trebuia să aibe un debuşeu, o refulare, o expresie fizică, peste 40% dintre cei care s-au prezentat la urne l-au ales drept viitor preşedinte pe Victor Viorel Ponta, în turul I al alegerilor prezidenţiale din acest an!
Suntem atât de bolnavi, încât încep să mă tem pentru turul al II-lea!
Opiniile autorilor nu reflectă neapărat poziţia redacţiei.