ACUM.TV

După Revoluţie la multe facultăţi au existat cazuri în care unii profesori au fost contestaţi.
Imediat după Revoluţie disciplinele de ştiinţe sociale au fost scoase prin ordin ministerial din programele de învăţământ ale facultăţilor tehnice (aveau să fie reintroduse în toamnă), aşa că cei care predaseră acele discipline au scăpat de furia studenţilor.
În facultatea noastră relaţiile student-profesor erau în general amicale, totuşi două cadre didactice au fost contestate.
Conferenţiarul Boş preda în anul I topografie. Nu i se putea reproşa nimic la modul de predare, dar toată facultatea ştia că nu e corect. Cu studenţii de rând era foarte exigent, dar pentru protejaţii lui îşi punea obrazul şi la examenele pe care aceştia le aveau de susţinut cu alţi profesori. Şi avea destul de mulţi protejaţi. De aceea studenţii din anul I, care erau îngroziţi de frica lui, au cerut să predea un alt cadru didactic cursul, urmând ca domnul Boş să treacă pe post de asistent. Totuşi, pentru a-l menaja, în memoriul ultimativ adresat consiliului profesoral nu s-a menţionat adevăratul motiv al contestării, ci a fost învinuit de incompetenţă profesională. E drept că nu toţi profesorii erau „uşă de biserică”, dar s-a considerat, în mod justificat după părerea mea, că doar domnul Boş depăşise măsura.
Celălalt cadru didactic contestat a fost conferenţiarul Furnică. Domnia sa a fost acuzat de incompetenţă de către studenţii de anul III în cadrul unei adunări generale a sindicatului. Personal nu am fost de acord cu contestarea conferenţiarului Furnică, dar nu am reuşit să-mi impun părerea.
Conferenţiarul Furnică mai avea doar câţiva ani până la pensie. Era un om foarte corect. Cursul tipărit era foarte bun, dar motivul de nemulţumire al studenţilor a fost faptul că la cursuri vorbea îngrozitor de încâlcit. Eu cred că la examen era obiectiv, dar mulţi studenţi erau de altă părere. Îl considerau sclerozat.
S-a votat şi marea majoritate a decis ca în memoriul ultimativ adresat consiliului profesoral, conferenţiarul Furnică să fie învinuit de incompetenţă cerând să fie desemnat un alt cadru didactic care să predea cursul.
Având funcţia de preşedinte al sindicatului a trebuit să semnez memoriul.
Temându-se de o grevă studenţească, consiliul profesoral a acceptat necondiţionat toate revendicările memoriului.
Conferenţiarul Furnică, care fusese sacrificat practic pe nedrept, a refuzat să accepte postul de asistent şi a demisionat. Se poate spune că, într-un fel, fusese o victimă nevinovată a Revoluţiei.
Abia după ce domnul Furnică părăsise facultatea am aflat un lucru cutremurător. Domnia sa mai fusese odată, cu totul pe nedrept, victimă a unei revoluţii. Fusese victima revoluţiei socialiste, a comuniştilor.
Prin anii ’50, datorită rezultatelor bune obţinute în facultate, dar fără a avea un merit politic, reuşise să devină asistent. Cineva, care voia să-i facă rău pentru că-i râvnea postul, a trimis o anonimă Securităţii. În anonimă se afirma că Furnică fusese legionar, că frecventa des biserica, că făcea propagandă religioasă în facultate.
Securitatea l-a arestat imediat. După câteva luni de cercetări s-a dovedit că acuzaţiile din scrisoarea anonimă fuseseră false. Singura vină care i s-a putut găsi a fost aceea că pe vremea când era copil‚ îl ajutase pe preot în biserică. Provenea dintr-o familie săracă din Schei şi căutase să-şi ajute familia câştigând un ban.
Securitatea i-a dat drumul şi i s-a permis să revină la facultate. Postul iniţial fusese între timp ocupat, aşa că a trebuit să accepte postul de asistent la o altă catedră.
Conferenţiarului Furnică ar fi trebuit să i se ceară scuze. Ar fi trebuit să merg să-mi cer scuze, — în calitate de preşedinte al sindicatului, semnasem memoriul care îl acuzase de incompetenţă. M-am gândit că trebuie să-mi cer scuze, dar nu am făcut-o. Mi-era ruşine, dar laşitatea a învins.
În toamna anului 1990 domnul Furnică, probabil din motive materiale, a acceptat postul de asistent şi a revenit la facultate.
În primăvara anului 1991, la un an după ce semnasem memoriul, am făcut o vizită la Braşov. Întâmplător l-am întâlnit pe stradă pe domnul Furnică. Ne-am salutat, continuându-ne grăbiţi drumul în direcţie opusă. În timpul anului care trecuse îmbătrânise fantastic. Arăta rău. M-am gândit din nou că ar trebui să-mi cer scuze, dar laşitatea a învins şi de această dată. Acum e prea târziu. Conferenţiarul Furnică a murit. De inimă. De inimă rea.

Acest articol a fost publicat luni, 31 decembrie 2007 la rubrica Marturii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.