Într-o zi, în sesiunea de iarnă, la începutul lui februarie 1989, înainte de revoluţie, un grup de colegi, băieţi veseli care nu scăpau nici un prilej să chefuiască, s-a dus la un restaurant pentru a sărbători faptul că îşi luaseră examenul de exploatare.
După ce s-au ameţit bine au pornit spre complex. Era seară. Pe drum, pe strada Lungă, au răsturnat tomberoanele cu gunoi pe care locatarii le scoseseră în stradă întrucât a doua zi veneau gunoierii. Au spart geamurile de la avizierul cu programul cinematografelor, au agresat verbal trecătorii.
Scandau:
— Facem rău! Facem rău!!
Ajunşi în complex au dansat pe maşinile unor studenţi arabi. O formă de manifestare a patriotismului. Bineînţeles au cântat cântece de beţie, dar şi o strofă din „Deşteaptă-te române.” Mai mult nu ştiau.
În scurt timp a apărut în cămin decanul, câţiva profesori şi şeful de post din complex, căpitanul Bucşă. Aflaseră deja cine au fost eroii, cel puţin numele câtorva dintre ei.
A doua zi au fost chemaţi la postul de miliţie, pe rând, să dea declaraţii. Nu s-a considerat că acţiunea lor a avut un caracter politic, doar în bătaie de joc au fost întrebaţi:
— De ce aţi cântat „Deşteaptă-te române”? Ce, dormea cineva? — întrebare la care anchetatorii nu aşteptau răspuns.
Cazul nefiind grav, organele de stat au stabilit că rufele murdare pot fi spălate în familie, turbulenţii urmând să fie sancţionaţi de decanat. Majoritatea au primit mustrare, doar Cici şi Costică au fost exmatriculaţi pentru un an, deoarece aveau antecedente. Cici bătuse un coleg, iar Costică intrase într-o noapte peste o studentă. Fuseseră şi atunci beţi.
Acasă la Costică oamenii ştiau că acesta fusese exmatriculat pe motive politice, pentru că a cântat „Deşteaptă-te române”.
În toamnă au fost reprimiţi la şcoală…
Seara târziu, la câteva luni după Revoluţie când toată ţara era cuprinsă de febra alegerilor, apare în cămin Bebiţă.
Disperat intră dintr-o cameră în alta alarmând studenţii:
— Săriţi că vor să-i omoare pe Cici şi pe Costică pentru că sunt studenţi şi nu vor să voteze cu Frontu’!
Bebiţă, care fusese cu un grup de colegi între care şi cei doi pe „Cetate”, susţinea că ei îşi văzuseră de treabă, dar la ieşirea din restaurant un grup de huligani îi aşteptaseră şi voiseră să-i linşeze. Câţiva, printre care şi el, reuşiseră să fugă, dar alţii, între care se aflau Cici şi Costică, nu putuseră părăsi restaurantul.
În câteva minute s-au adunat în fata căminului vreo 15 studenţi decişi să-şi salveze colegii asediaţi.
Cum nu aveau la dispoziţie decât o maşină, cei mai mulţi s-au deplasat pe jos, în pas alergător. Fiind preşedintele sindicatului mi s-a făcut loc în maşină şi am plecat să vedem despre ce e vorba.
Când am ajuns în faţa „Cetăţii” colegii noştri asediaţi, încadraţi de câţiva poliţişti, urcau în dubă. M-am apropiat de ofiţerul care conducea echipajul şi i-am spus:
— Sunt Cionoiu, şeful Sindicatului studenţesc din Facultatea de Silvicultură şi vrem să ştim ce se întâmplă cu colegii noştri!
Ofiţerul, pe un ton foarte agresiv, ne-a răspuns că aceştia făcuseră scandal, pagube şi vor fi duşi la poliţie spre a fi anchetaţi.
Maşina poliţei a dispărut, dar noi, cei veniţi cu maşina, am rămas să-i aşteptăm pe eliberatorii care plecaseră din cămin pe jos spre a le spune să se întoarcă.
Bebiţă minţise. Nu existase nici un motiv politic şi nici un grup de huligani. Studenţii veseli băuseră, iar înainte de plecare, pentru a se distra, aruncaseră câteva scaune de metal de pe terasă. Unul din scaune a lovit o maşină parcată, maşină care aparţinea unui chelner. Când au vrut să părăsească „Cetatea”, un grup de chelneri a încercat să-i reţină. Cu succes…
