Când primea musafiri de la oraş, Victor, care se mândrea cu livada lui de lămâi, aştepta să sosească toţi invitaţii şi apoi îi poftea în partea cu pomii cei mai încărcaţi de roade. Aici, îi ruga cică să-l ajute, să dea fiecare o mâna de ajutor benevol la culesul fructelor. Le împărţea câte un săculeţ de plastic şi îi părăsea pentru un timp, spunând că trebuie s-o ajute pe Sima, nevasta sa, care aranja masă. Când apăreau apoi oaspeţii, fiecare cu pungă plină, Victor le spunea că acum magazia lui e doldora şi că dacă vor să-i facă un serviciu, să binevoiască dumnealor, orăşenii, să mai facă un mic efort şi să ia lămâile acasă.
Victor era tunisian, cu educaţie franceză, locuise chiar o vreme la Paris şi avea grijă, cu discreţie, să dovedească faptul că dacă trăia la ţară nu era mai puţin şlefuit decât un profesor sau un funcţionar de la oraş. Sima era o gospodină model şi, la nevoie, o bucătăreasă grozavă. Venise de tânăra din Maroc şi prepara nişte specialităţi culinare neîntrecute. Astfel încât nu ştiai ce apreciază mai mult musafirii, darurile pomicole ale lui Victor, sau delicatesele Simei.
Masă era aranjată în curte, la umbra unui copac rotat şi e foarte probabil că amfitrionii doreau ca vecinii să vadă ce oaspeţi veniseră. Nu erau mulţi, dar erau de calitate. Un general de grăniceri cu soţia, o pereche de medici cunoscuţi şi nişte tineri specialişti în computere. Victor făcuse armata la grăniceri în urmă cu ani, dar rămăsese în bune relaţii cu şeful său care, între timp, se pensionase. Doctorii erau din partea Simei, iar cu tinerii se împrieteniseră într-o excursie organizată.
Toată lumea se simţea minunat, generalul tocmai povestea o amintire din armata, Victor confirmă că exact aşa se întâmplase, când apăru un vecin, probabil trimis de navasta să.
– Aaa, vino, ia loc, îl îmbia Victor.
– Nu, că am venit numai să împrumut o lămâie…
– Stai, domnule, aşează-te, că n-o fi foc. Mănâncă cu noi!
– Mulţumesc, dar am stat la masă, am mâncat cât doi.
– Dar nu ai mâncat friptură, nu budincă, nu prăjitură…
– Bine, am să gust puţin! O gustărică! Că doar am mâncat…
Pe scurt, vecinul, care venise pentru lămâie, începu să mănânce cu timiditate, apoi capătă curaj sau apetit, înfulecă două porţii de friptură, le asezona cu multă budincă şi, când credeam că nu se va putea ridică de pe scaun, dădu gata o prăjitură pântecoasă şi, făcându-i un frumos compliment Simei, ceru un supliment, dacă se poate…
Este momentul când Victor, spuse apăsat, dar curtenitor:
– Se poate, vecine, sigur că se poate. Dar am să te rog ceva: altă dată să gusti acasă şi să pofteşti la noi să mănânci…