Jerome K. Jerome afirma: „în S.U.A e garantată libertatea cuvântului, cu condiţia să nu exprimi o părere diferită de a majorităţii”.
În anii 1950, când în S.U.A. se dezlănţuise vânătoarea de comunişti, un tânăr care citea pe stradă anumite pasaje incomode din Constituţie a fost linşat de mulţime… Faptul că vânătoarea de vrăjitoare e o practică folosită curent în marile democraţii e magistral evidenţiat de Heinrich Böll în „Onoarea pierdută a Catherinei Blum”.
Am convingerea că şi la conducerea marilor democraţii se află o oligarhie ce are ca unic scop menţinerea puterii. Metodele acesteia sunt însă mult mai rafinate, bazându-se pe înţelegerea profunzimii maximei lui Nero: „Daţi poporului pâine şi jocuri!” Poliţia politică, deşi existentă, e practic invizibilă, desfăşurându-şi activitatea exclusiv în domeniul propagandei a cărei eficienţă e fantastică. Echilibrul social politic e menţinut aplicând cu stricteţe maxima lui Nero. Pentru ca plebea să nu se plictisească e asaltată cu o avalanşă de emisiuni culturale de calitate îndoielnică, cu zeci de publicaţii şi cărţi submediocre, cu mii de filme comerciale, fără conţinut. Dar în primul rând plebea e lăsată să participe în mod direct la circ, să-l facă. Dovada o constituie criminalitatea în continuă creştere, criminalitate care nu poate fi justificată de lipsuri materiale şi împotriva căreia puterea nu ia măsuri, precum şi încurajarea prăbuşirii morale a societăţii. Creşterea toleranţei faţă de libertinajul sexual, faţă de pornografie, homosexualitate este în mod evident dirijată de sus, astfel încât nu se mai miră nimeni când asociaţii ale homosexualilor cer, în emisiuni televizate, să se renunţe la orice fel de educaţie moralistă în şcoli. Cenzura, aparent inexistentă, se abate cu furie doar asupra celor care pun la îndoială esenţa sistemului.
În noaptea de revelion 1991-1992 programele TV ce puteau fi vizionate în Germania cuprindeau, printre altele, un număr de striptease făcut de bărbaţi, dar şi filmul „Bingo-bongo” cu Adriano Celentano. Pasajele incomode din film, care satirizau unele aspecte ale democraţiei, au fost pur şi simplu suprimate. Filmul care în ansamblu era foarte bun (îl văzusem cu puţin timp în urmă pe o casetă video în România) fusese transformat într-o comedie ieftină. Am putut trage concluzia că cenzura funcţionează şi în Occident. Dar mult mai discret şi de aceea incomparabil mai eficient decât în ţările ce se aflaseră până în 1989, „dincolo de cortina de fier”.
Acest fapt a fost probabil sesizat şi de oligarhia ce conducea statele comuniste şi care se zbătea într-o gravă criză de credibilitate. Pentru a ieşi din criză s-a hotărât declanşarea revoluţiilor din 1989, al căror scop declarat a fost democratizarea societăţii şi renaşterea naţională.
Oligarhia comunistă a avut şi are un singur scop: MENŢINEREA PUTERII şi se conduce după regula de fier: nu există nici un fel de principii morale! (Scopul scuză mijloacele). Exact ca Ministerul Adevărului din „1984”, propaganda comunistă reformează din mers ideologia pe care pretinde că o promovează Puterea.
„Acumulările cantitative duc la salturi calitative” şi aceste salturi sunt necesare pentru a menţine poporul în derută.
În mai puţin de 50 de ani aceiaşi oameni, iniţial susţinători convinşi ai internaţionalismului ateu, au devenit promotori inegalabili ai naţionalismului ortodox.
Trecerea de la sistemul comunist-internaţionalist la sistemul naţionalist-comunist a început prin anul 1960 şi s-a încheiat festiv în august 1968 când Ceauşescu a fost aclamat ca erou naţional datorită poziţiei adoptate în problema Cehoslovaciei.
12 ianuarie 1990 a fost momentul cert, festiv sărbătorit, al realizării saltului calitativ de la sistemul naţionalist-comunist ateu la sistemul naţionalist-comunist-creştin ortodox. A fost ziua când foştii activişti de partid au început să folosească în masă semnul crucii ca armă politică. Faptul că saltul se realizează a fost evident în perioada celor trei săptămâni scurse între 22 decembrie şi 12 ianuarie, dar acesta a fost pregătit cu mult timp înainte. Numeroşi călugări şi preoţi făceau apologia naţionalismului, bisericile erau renovate în culorile drapelului naţional şi la seminarele de socialism ştiinţific şi filosofie se afirma în ultimii ani că religia trebuie tolerată, nu combătută. Membrii nomenclaturii începuseră să calce pragul bisericii cu ocazia unor evenimente familiale (nunţi, botezuri), fără a avea de suferit, cum ar fi fost în anii ’50, ’60.
Scopul alianţei încheiate de putere cu biserica naţională reiese din „Zamolxe” al lui Lucian Blaga: stoparea unei posibile revoluţii morale, care dacă s-ar înfăptui ar ameninţa atât Puterea cât şi clerul corupt.
Demascasem această alianţă în finalul scrisorii deschise terminată în seara zilei de 11 ianuarie, scrisoare pe care aveam s-o citesc la cursul festiv.
În ziua de 12 ianuarie 1990, pe la prânz mă plimbam prin Piaţa Operei. Aveam „Jertfa” şi scrisoarea deschisă în buzunar. Am ajuns după ce slujba se terminase, dar mai erau încă mulţi oameni prezenţi. Aş fi vrut să le spun că de fapt slujba de pomenire a martirilor a fost o farsă menită să sporească legitimitatea celor care regizaseră revoluţia, dar nu ştiam cum să o fac.
La un moment dat, în mulţimea care aprindea lumânări a apărut un grup, vreo douăzeci de tineri conduşi de un bărbos, ţinându-se de mâini. Acest lanţ viu înainta în mulţime scandând: „Libertate! Libertate!”.
Oamenii ăştia gândesc ca şi mine! — mi-am zis şi m-am alăturat lor. După ce am făcut înconjurul catedralei scandând cu toată puterea: „Libertate! Libertate!” ne-am oprit în faţa intrării principale a acesteia. Bărbosul a îngenuncheat şi toţi i-am urmat exemplul.
— Există Dumnezeu! — a strigat bărbosul, ridicând mâna dreaptă şi toţi ceilalţi am scandat în cor:
— Există Dumnezeu! Există Dumnezeu!
Nu ştiu ce simţeau ceilalţi, dar era o atmosferă cutremurătoare. Mi se părea că strigătul nostru se înalţă spre cer, ca o judecată.
M-am ridicat şi m-am dus la bărbosul care condusese grupul:
— Să mergem la mitropolitul Nicolae, să-l întrebăm de ce a fost încuiată catedrala în 17 decembrie, când tinerii care scandau aceleaşi cuvinte ca cele scandate de noi acum au fost împuşcaţi pe trepte, în faţa porţilor închise pe dinăuntru de către slujitorii bisericii!!!
Bărbosul s-a uitat la mine o clipă, indiferent, după care s-a adresat mulţimii:
— Aici, alături de mine se află un reporter din Franţa. Franţa, sora noastră mai mare, care a fost întotdeauna alături de noi!
— Franţa!! Franţa!! a început să scandeze mulţimea, care, doar cu câteva clipe înainte scandase în genunchi „Există Dumnezeu!”.
— Să-i spunem prietenului nostru din Franţa că ne pare rău că Luceafărul poeziei noastre, al cărui bust e aici, lângă catedrală, nu poate fi alături de noi să-i serbeze pe luceferii revoluţiei.
— Ruşine!!! — am strigat. Ruşine!!! Ruşine!!!
S-a făcut linişte pentru câteva clipe. Apoi foarte mulţi oameni s-au apropiat de mine. Printre ei se afla şi reporterul francez.
— Ce te-a apucat? am fost întrebat.
— Eminescu nu a fost creştin şi e ruşine să-l compari cu tinerii care au murit cu mâinile goale pe scările catedralei!
— Omul ăsta e nebun!
— Eminescu a fost creştin!
— Vrea să ne defăimeze poetul naţional în faţa presei străine!
— O fi securist!
Francezul nu înţelegea ce se întâmplă şi m-a întrebat ce vreau să spun, pentru că îşi dăduse seama că supărasem mulţimea.
Sunt foarte slab la franceză, dar am reuşit să-i explic că părerea mea despre cel considerat poetul nostru naţional nu e bună. Francezul a spus că i se pare firesc să poţi avea opinii diferite relativ la opera unui scriitor: „… Nu tuturor francezilor le place Voltaire, Hugo sau Zola.”
I-am spus că obiectul disputei îl constituie răspunsul la întrebarea dacă poezia lui Eminescu are sau nu un mesaj creştin. Pentru a-şi putea face singur o părere am vrut să-i traduc ultima strofă din „Luceafărul”, dar cum aveam greutăţi de limbă l-am rugat pe un om din mulţime să o facă. Acesta a început să-i spună francezului alte lucruri, timp în care am fost luat de acolo cu forţa, aproape dus pe sus, de către câteva zeci de oameni. Cred că, văzut de sus, grupul care mă luase la mijloc pentru a mă îndepărta de reporterul străin, semăna cu o amoebă uriaşă.
După ce am ajuns la o distanţă suficient de mare de francez am fost luat la bani mărunţi:
— Tu eşti securist!
— Nu. Sunt student la Braşov.
Mi-au cercetat cu atenţie buletinul şi carnetul de student.
— Mă, tu ştii şini a fost Eminescu? m-a întrebat un bărbat de vreo 40 de ani cu căciulă de oaie şi accent moldovenesc.
— Cred că ştiu, dacă vreţi, facem un concurs să vedem care dintre noi ştie mai multe versuri din Eminescu.
— Mă, vezi că poate iei bătaie!
— Loveşte-mă, că doar te pretinzi creştin.
— Tipul ăsta e dubios. Ori e securist, ori e nebun! Trebuie să vedem ce-i cu el!
Am fost luat şi dus cu o gardă de şapte, opt oameni la Comenduirea de Garnizoană. Pe drum am fost avertizat:
— Ai grijă, poate încerci să fugi, că dacă te prindem…
La Garnizoană comitetul revoluţionar a cerut să vorbească cu ofiţerul de serviciu. Nu prea !e-a plăcut faptul că doar trei au primit permisiunea să mă însoţească în clădire. Ceilalţi au rămas să aştepte la poartă.
Ofiţerul de serviciu a fost un tip inteligent:
— Ce s-a întâmplat?
— Omul ăsta a încercat să ne defăimeze poetul naţional în faţa presei străine, a spus că Eminescu nu a fost creştin!
— Păi acum e democraţie, poţi să spui ce vrei, dacă vreau pot să ies în stradă şi să strig: „Jos Iliescu!”
— ??? Da?… Dar nouă ni se pare că omul ăsta e dubios. Zice că e student la Braşov. Dacă minte? Am vrea să verificaţi!
— Bine, o să verific. Îl ţin aici până verific. Acum vă rog să plecaţi.
Evident nemulţumiţi, s-au dus.
— Măi băiatule, ai grijă ce faci. Oamenii ăştia nu prea ştiu de glumă. Nu prea e indicat să discuţi cu ei, s-ar fi putut s-o păţeşti. Ai avut noroc că te-au adus la garnizoană… Mai rămâi aici câteva minute, să nu cumva să te aştepte ăştia în stradă…
