ACUM.TV

 
Puteţi sustine petiţia lui Andrei Ursu aici

Cine şi de ce doreşte muşamalizarea în continuare a dosarului lui Gheorghe Ursu,
ucis de Securitatea română în 1985?

În 17 noiembrie 1985, înceta din viaţă, la penitenciarul de la Jilava, după şase luni de anchetă, dizidentul român Gheorghe Ursu (născut la Soroca în 1926). „Vina” lui Gheorghe Ursu fusese că îşi exprimase deschis opoziţia faţă de regimul Ceauşescu, între altele şi în două lungi scrisori pe care le-a trimis postului Radio Europa Liberă, scrisori difuzate la acea vreme în mai multe emisiuni ale postului nostru de radio.

Marţi 21 octombrie 2014, Andrei Ursu, fiul lui Gheorghe Ursu, a intrat în greva foamei în semn de protest pentru netrimiterea în judecată a lui Pârvulescu. Andrei Ursu a acordat un interviu Europei Libere, interviu realizat de Lucian Ștefănescu.

Europa Liberă: Cine ar trebui să repare greşelile de pînă acum în acest caz?

Andrei Ursu: „Ar fi Parchetul militar, în speţă şeful Parchetelor militare, generalul procuror Ion Vasilache. Ca urmare a acestei forme de protest, m-am întâlnit cu domnul Vasilache, a fost o recomandare a domnului ministru [al justiţiei Robert] Cazanciuc, am vorbit şi cu procuroul general adjunct Bogdan Licu, şi deci am ajuns pînă la urmă la dl Vasilache, care trebuie să aibă dosarul ce nu a fost soluţionat încă din 2003.

Am lucrat cu dl Vasilache pe acel dosar, şi a fost şi dînsul de acord că nu a fost finalizat, soluţionat, în speţă probele originale, care trebuiau să fie în acel dosar, când a fost disjuns în 2003, nu există, nu au fost trimise în instanţă niciodată, nu s-a dat nici o rezoluţie pe acel dosar cu probele originale.

​​Acel dosar este cheia, din cauză că e dosarul care-l priveşte pe principalul torţionar şi asasin al tatălui meu, care este Marin Pârvulescu, fost maior de Securitate, anchetator al tatei. Și am ajuns la concluzia că probele nefiind acolo, înseamnă că trebuie să fie în alte dosare, am fost cu toţii de acord că trebuie să fie în dosarele care au rămas la instanţele cauzelor care s-au judecat pînă acum, respectiv [Marian] Clită şi [şeful cercetărilor penale de la Miliţie Tudor] Stănică – [şeful arestului Mihail] Creangă, ăştia au fost nişte instrumente ale Securităţii, Stănică şi Creangă, colonei la miliţie care au îndeplinit ordinele Securităţii.

În realitate, Marin Pârvulescu a fost cel care a condus ancheta, a dat ordinele, l-a torturat pe tata la anchetă, că doar el l-a anchetat, nu miliţia, în toată perioada detenţiei, şi sînt probe că tot el a administrat loviturile fatale, pînă la urmă, cu două zile înainte de moarte, când a fost scos la anchetă de dimineaţă la Pârvulsescu, şi a fost adus în celulă cu pătura, seara, când nu mai putea să meargă, vărsa sânge, lovit în abdomen în mod fatal, i-au spart intestinul subţire, care a fost prins, conform probelor medicale, expertiza comisiie superioare medico-legale, a fost lovit cu atîta sălbăticie încît intestinul subţire i-a fost prins între corpurile dure cu care a fost lovit, rezultă din alte mărturii că era vorba de şpiţul în burtă, cum s-au exprimat alţi martori care au auzit de la tatăl meu tot ce s-a întîmplat, de către anchetatorul lui, Pârvulescu Marin.”

Europa Liberă: Acesta neagă peste tot, în toată presa din România, apare la televiziuni negînd această acuzaţie

Andrei Ursu: „Da, evident că neagă, fiind că ăsta este rolul Securităţii, să dezinformeze, şi mai ales când e vorba să fie tras la răspundere – e evident că va nega, e un lucru normal, de aşteptat, şi nu-şi vor cere scuze. Oameni ca ăştia care au bătut, au ucis cu ură, erau oamenii de bază ai regimului Ceauşescu, ai dictaturii, pentru ei ăla era un regim ideal, care i-a făcut puternici. Și probabil că regretă şi astăzi că au lăsat puterea din mână în decembrie 1989.”

Europa Liberă: Revenind la mersul justiţiei, am dedus din tonul cu care ne-aţi vorbit pînă acum că aveţi un oarecare optimism că justiţia va începe încă o dată, a nu ştiu cîta oară, să încerce să facă lumină în povestea asta.

Andrei Ursu: „Într-adevăr, am un anumit optimism, datorită atitudinii dlui ministru Cazanciuc, care mi-a arătat destul de multă solicitudine şi interes să se facă dreptate. Am impresia că dînsul în sfîrşit fiindcă am stat de vorbă mult cu domnia sa, chiar marţi [21 octombrie 2014] m-a invitat acolo, şi am avut mult timp să stau de vorbă pe dosar două ore, în care dînsul a înţeles, mi se pare că a înţeles, în sfîrşit, care a fost maşinaţia parchetelor militare ca să îngroape acel dosar.

​​Am impresia că dînsul nu ştia pînă acum din cauză că auzea doar povestea domnului Vasilache de la Parchetele militare, care pe de-o parte nu a vrut să dea curs plîngerilor mele împotriva lui Pârvulescu, a dat N.U.P-ri [decizii de neîncepere a urmăririi penale] anterior, şi mai mult, în privinţa acestui dosar a pretins că ar fi fost trimis de către pachetele militare la alte parchete şi că ar fi fost în felul ăsta înmormîntat la alte instanţe. Dl ministru a văzut clar că sînt probe scrise nenumărate că acel dosar nu a fost soluţionat.

Probatoriul original care dovedeşte vinovăţia lui Pârvulescu nu a fost trimis şi nu a ajuns în nici o instanţă şi la nici un alt parchet. Și am ajuns ulterior la dl Vasilache cu aceatsă necesitate de a se găsi probele originale. Am stat şi cu dl Vasilache mult de vorbă, timp de trei ore, şi, cu mult mai multă reticenţă, a înţeles şi domnia sa că într-adevăr ceea ce ne arăta acolo că ar fi fost probele nu erau acelea originale şi nu erau complete şi nu erau într-o stare ca să poată reprezenta probe pentru o adevărată anchetă.

Deci a ajuns şi domnia sa la concluzia că într-adevăr trebuie cerute aceste probe de la instanţele unde s-au judecat cauzele anterioare. A rămas aşa, să obţină Parchetul militar acele dosare din instanţele respective şi mi-a spus: „o, dar o să dureze, dl Ursu, cel puţin pînă luni”, sau, în fine, o săptămână, ceva de genul ăsta. Mi s-a părut exagerat ca pentru un caz de genul ăsta să dureze atât, Parchetul militar să ceară asta prin adresă, prin poştă, mi s-a părut efectiv caraghios, sau cu intenţia să împingă lucrurile să meargă cît mai încet, şi ca eu să renunţ la forma asta de protest.

Am ajuns decît la punctul ăsta în care de două zile nu s-a întîmplat nimic, dl ministru mi-a promis încă o dată chiar astăzi [vineri 24 octombrie 2014] că va urgenta obţinerea acelor dosare, dar încă nu am auzit nimic, deci au trecut două zile şi mi se pare absurd. Am înţeles că există un agent procedural care trebuie să meargă la tribunal şi să le ia. Mie mi se pare că poate să dureze o oră două, nu? Dar se pare că vor să tragă de timp. Asta e.”

Europa Liberă: Deci s-a pornit oficial o nouă anchetă, sau s-a redeschis cazul?

Andrei Ursu: „Să sperăm că este o nouă anchetă. Deocamdată… Asta a cerut dl ministru. Nu-mi dau seama cît de mult a fost acceptată această poziţie şi din partea dlui procuror-general adjunct Bogdan Licu, a promis acelaşi lucru, că trebuie începută o nouă anchetă, că trebuie tras la răspundere [Pîrvulescu], trebuie pus sub urmărire, şi trimis în instanţă printr-un rechizitoriu.

​​Nu am înţeles încă foarte clar din partea dlui Vasilache dacă dînsul este cu adevărat dispus, chiar dacă probele sînt acolo, chiar dacă încadrarea de drept e evidentă, crime împotriva umanităţii, fără drept de apel, chiar în codul penal şi de azi şi de ieri, codul penal, nou şi vechi, prevede crime împotriva umanităţii, tratamente neomenoase, care sînt fără drept de apel, şi pe care le-a făcut Pârvulescu. Am impresia că dl Vasilache are încă reticenţe în această privinţă.”

Europa Liberă: Deci dumneavoastră acum nu aveţi nici un fel de hîrtie oficială că autorităţile române pornesc un nou proces în acest caz…

Andrei Ursu: „Aştept o astfel de confirmare oficială că dosarul a fost redeschis. Mi s-a spus doar atît că au fost cerute aceste dosare şi nu înţeleg de ce durează atît de mult.”

Europa Liberă: Aţi depus din nou o plângere?

Andrei Ursu: „Eu am depus toate plângerile posibile, şi mai sînt încă plîngeri în lucru ale mele şi la ministerul de justiţie şi la parchetul general, în care am cerut exact aceleaşi lucruri şi i-a spus şi dlui ministru şi dlui Bogdan Licu, şi au fost amândoi de acord, da, e adevărat, plângerile sînt acolo, nu au fost soluţionate, eu nu am primit nimic pe plîngerile acelea care sînt deja de vreo două luni în lucru, deci forma asta nu mai e necesară, au fost şi dînşii de acord, se merge pe acele plângeri acum pentru redeschiderea dosarului.”

Europa Liberă: Deci tot ce ne rămâne este să aşteptăm…

Andrei Ursu: „Să aşteptăm, dar din păcate, nu ştiu, efectiv, din partea dlui Vasilache nu mi s-a părut pînă acum că este ferm convins că lucrul ăsta trebuie făcut şi mai ales că trebuie făcut cu urgenţă. Mi-a dat tot felul de termene, de o săptămână de două săptămâni, adică lucruri efectiv inadmisibile în condiţiile astea, când dosarul doar trebuie luat de acolo, trebuie audiat inculpatul, pus sub urmărire, şi scris rechizitoriul, că probele sînt, nu mai trebuie administrat nimic, sînt zeci de mărturii, documente medicale, pînă şi declaraţii ale tatălui meu din închisoare contrasemnate de Pârvulescu, deci el a fost anchetatorul lui documentat, am obţinut toate astea din dosarul de urmărire informativă, cred că le-au lăsat acolo probabil din greşeală, dar asta a fost, şi dl Dan Voinea le-a găsit la un moment dat. Oricum, sînt în dosarul de urmărire informativă după care am şi copii, a fost la SRI, a fost ţinut secretizat pînă în anul 2000, dar asta e altă poveste, măcar pînă la urmă a fost desecretizat şi dat Parchetelor militare atunci să formeze probe pentru vinovăţia securiştilor.”

Europa Liberă: De ce a fost exact acuzat tatăl dumnavoastră? De ce a fost anchetat?

​​Andrei Ursu: „A fost anchetat începînd din decembrie 1984. El era urmărit de Securitate încă din anii 1970, datorită contactelor chiar cu postul dumneavoastră, cu Europa Liberă. Trimisese două scrisori la Europa Liberă. Una era aceea în care îl acuza pe Ceauşescu de crimă pentru cosmetizarea lucrărilor de consolidare a blocurilor avariate de cutremurul din 1977. A fost o chestie bestială a lui Ceauşescu, lăsîndu-i pe acei oameni în pericol să se prăbuşească blocurile. Au fost mai multe emisiuni la Europa Liberă, am impresia că o săptămână, pentru că a scris o scrisoare foarte lungă. Făcuse parte tatăl meu ca inginer dintr-o comisie, era inginer-şef la consolidarea blocului Patria din Bucureşti.

Şi i s-a dat ordin de la Ceauşescu să spoiască suprafeţele şi să nu mai cămăşuiască, cum spun inginerii, stîlpii de rezistenţă ai acelui bloc. [Tatăl meu] nu a suportat, nu a semnat acel proiect, i s-a părut un abuz enorm şi efectiv o decizie criminală, şi a trimis acea scrisoare la Europa Liberă care s-a transmis în mai multe emisiuni. Ulterior a mai trimis una despre abuzurile din cadrul Uniunii Scriitorilor de atunci, din 1982.

Am găsit aceste note ale Securităţii făcute în timpul anchetei asupra lui, care a început cum vă spuneam în 1984, când, după ce i-au găsit jurnalul, eu presupun, rezultă de fapt din tot ce am găsit în dosarul de urmărire informativă, că ei nu l-au slăbit, deci l-au urmărit în anii 1970, şi la un moment dat au hotărît să-i ia jurnalul considerînd că e mai periculos dacă mai este lăsat să plece în străinătate, şi că a trimis destule materiale, că încearcă să formeze o „celulă” de rezistenţă intelectuală printre prieteni, cu Dan Deşliu, cu Geo Bogza.

Asta făcea tata, avea un afiş antitotalitar la serviciu pe care îl ţinea acolo la vedere, securistul îl dădea jos, el îl punea la loc. Pînă la urmă au hotărît că trebuie să vadă ce e în jurnalul ăla, că-i prea periculos. Se vede cu Geo Bogza, cu alţi intelectuali, cu care e posibil să formeze o „celulă” de rezistenţă intelectuală. Ăsta a fost capul de acuzare al Securităţii.

Europa Liberă: L-au acuzat politic.

Andrei Ursu: „L-au acuzat politic în ianuarie 1985. I-au făcut o primă acuzare pentru „propagandă împotriva orînduirii socialiste”, articolul 166, iarăşi, am găsit toate astea în documentele Securităţii, le avem, sînt şi pe website-ul Fundaţiei Gheorghe Ursu.

Spuneau tot pomelnicul de învinuiri, scrisorile la Europa Liberă, faptul că scrie un jurnal cu „atitudine duşmănoasă împotriva unor persoane cu funcţii înalte în partid şi de stat”, ăsta era eufemismul Securităţii faţă de Ceauşeşti, că nu puteau să le spună pe nume. De asemenea că ţine acest jurnal în vederea publicării, că are legături cu scriitori din ţară şi din afară „cu concepţii duşmănoase împotriva regimului din ţara noastră, că a ţinut afişe la vedere „pretinde că realităţile din ţara noastră sînt asemănătoare cu cele din regimurile fasciste din trecut”.

​​Ceea ce e adevărat, avea nişte citate în care se asemănau dictaturile comuniste şi fasciste într-o mare măsură. Astea erau acuzaţiile şi mai ales că trebuie făcută o cercetare ca să se descopere natura relaţiilor cu prietenii lui. Deci e voiau să le facă dosare de anchetă şi prietenilor lui, scriitorii de care vorbeam, erau mai mulţi, Iordan Chimet, Radu Albala, regizorul Mirel Ilieşiu, Radu Cosaşu, cum vă spuneam Geo Bogza, Nina Cassian, erau toţi prietenii lui, şi [Ştefan Augustin] Doinaş se număra printre ei. Voiau să le facă dosare la toţi aceşti oameni de marcă, probabil ca să-şi justifice existenţa Securitatea ca o forţă care păzeşte regimul Ceauşescu de aceste „pericole” reprezentate de intelectuali.

L-au anchetat timp de şase luni, în stare de libertate mai întîi. Tema principală a anchetei a fost cum a trimis scrisorile la Europa Liberă, cine l-a ajutat, şi ce-au spus un prieten sau altul în legătură cu leitmotivul lui că „trebuie să facem ceva”, că nu se mai poate. S-a dus la Geo Bogza cu afişul antitotalitar, era practic un manifest, cu ideea de a fi citit în Marea Adunare Naţională, eventual de Eugen Jebeleanu care era chiar delegat atunci, speranţa era că ar fi citit din cauză că nu mai avea ce pierde, era deja o somitate, era în vîrstă.

Nu s-a ajuns la acel pas, dar era vorba de încercările acestea pe care securiştii încercau acum să le transforme în declaraţii scrise şi semnate de tatăl meu. El a refuzat, ştiind că le face rău, evident. A fost ameninţat cu moartea.

Pârvulescu, că el îl ancheta în toată perioada, l-a ameninţat cu moartea, că-l aruncă pe fereastră, la un moment dat l-a ameninţat că o să avem noi de suferit, familia.

Asta l-a afectat cel mai mult pe tatăl meu, dar am fost evident alături de el. Ne-a şi spus că îi pare rău, într-un fel îşi cerea iertare faţă de noi, faţă de mine şi mama, că ne expune la acest pericol. Şi i-am replicat evident că sîntem alături de el şi să rămână pe poziţii aşa cum simte el că trebuie, şi el a răspuns: „Ştiţi ceva? Oricum n-aş putea s-o fac, n-aş mai fi eu însumi!” Asta a fost replica, mi-a dat-o la începutul lui martie 1985, când a fost chemat din nou la anchetă, şi a continuat să rămână pe poziţii, chiar cu această ameninţare care plana asupra familiei lui pentru care se simţea mult mai răspunzător decît pentru el însuşi.

Era un om de o integritate, cum să spun?, o forţă… el şi-a asumat riscul destinului, dar se simţea răspunzător faţă de noi şi evident faţă de prietenii lui, şi nimeni, nici unul dintre ei nu a avut de suferit în urma acestei anchete la care a fost supus, deci nu a dat nici o declaraţie privindu-i pe prieteni care să le facă vreo problemă.

Pînă la urmă, securiştii i-au făcut o manevră. Probabil că era şi o perioadă a unei conferinţe internaţionale pentru drepturile omului la Ottawa din cîte ţin minte, în care Ceauşescu era parte, România semnase, evident în mod ipocrit, convenţii împotriva persecuţiilor politice – nu mai aveau nevoie de un persecutat politic.

Şi atunci au hotărît să-i facă un dosar penal pe un pretext ridicol că au fost găsiţi 17 dolari acasă, la percheziţia când i-au luat jurnalul. Pe acei 17 dolari i-au făcut dosar penal la miliţie, şi se pare că impulsul pentru acea manevră a fost dat de Iulian Vlad – în dosarul ăsta pe care l-am recuperat atît de greu de la SRI există o notă a lui Iulian Vlad chiar pe mapa dosarului care spune „ce se poate reţine pentru instanţă atîta vreme cît jurnalul prin natura lui nu poate fi folosit?”

Securiştii au luat asta ca o indicaţie clară că trebuie să extragă declaraţii semnate de tatăl meu. Aveau şi ei tipicul lor, nu puteau să folosească jurnalul pentru că era o scriere intimă. Nu puteau să facă un dosar pentru „propagandă împotriva orînduirii socialiste” altor prieteni ai tatei care erau nume sonore doar bazânduse pe jurnal, pe narativul din jurnal, care era o scriere intimă. Pînă şi aceşti securişti care făceau legea în ţară voiau să se asigure că au declaraţii scrise şi semnate de tatăl meu împotriva prietenilor lui. Asta a fost semnificaţia indicaţiei lui Iulian Vlad – să obţină cu orice preţ acele declaraţii.

​​​​De-asta i-au făcut dosar penal la Miliţie, l-au arestat ca să poată să-l tortureze, să nu fie un caz politic, dar să-l poată tortura, să-l ancheteze. De ce? Din cauză că arestul Securităţii şi Direcţia cercetări penale a Securităţii se afla în aceeaşi clădire cu Direcţia cercetări penale a Miliţiei şi cu arestul Miliţiei, unde era Gheorghe Ursu. El era scos, conform mărturiilor colegilor de cameră şi doctorilor de la Jilava şi chiar probelor din dosarul Securităţii, şi era anchetat de fapt de Securitate, în toată perioada aia. Pârvulescu l-a anchetat în permanenţă şi l-a torturat în mod gradat.

Martorii spun că la început l-a luat Pârvulescu la anchetă şi doar l-a ameninţat, apoi a venit cu bătăi, cu palmele tumefiate, cu sânge pe faţă, şi la ureche. După aceea a început să fie lovit în abdomen din ce în ce mai dur, pentru că nu voia să colaboreze. Spuneau că nu voia să spună ceea ce îi cereau anchetatorul despre materialele trimise la Europa Liberă şi Vocea Americii şi despre prietenii lui. Asta le spunea şi tatăl meu când se întorcea înapoi de la anchetele astea bestiale.

Pînă la urmă, s-a văzut clar că, pe de-o parte nu colabora, nu se lăsa reeducat, pe de altă parte, sora mea, care era în Statele Unite, a alertat autorităţile americane, iar în perioada de detenţie a tatei acestea au cerut informaţii statului român informaţii despre starea lui Gheorghe Ursu care fusese anchetat de Securitate, deci era o suspiciune că ar fi fost arestat politic.

Statul român, prin Ştefan Andrei şi Gheorghe Homoştean, miniştrii de externe şi interne de atunci, au trimis scrisori, telegrame înapoi la Washington, la Departamentul de stat şi ambasadei americane de la Bucureşti, spunând că Gheorghe Ursu era un caz de drept comun. A fost evident un fals la nivelul cel mai înalt în relaţiile cu Statele Unite, iar dacă Gheorghe Ursu, după ce a fost torturat în halul în care a fost, ieşea viu, evident ar fi vorbit şi ar fi spus ce s-a întîmplat în închisoare şi ar fi ieşit un scandal şi mai mare pe plan internaţional. A fost deci o decizie clară, posibil la nivelul cel mai înalt, ca să fie ucis.

A fost bătut bestial pe 15 noiembrie 1985 de Pârvulescu, avem probe, există o mărturie care chiar îl numeşte pe Pârvulsescu, cum vă spuneam, a fost scos de dimineaţă şi adus seara cu pătura de la ancheta cu acest maior de Securitate numit Pârvulescu, după care a început să verse sânge, se produsese ruptura intestinului, a fost ţinut special încă două zile să fie siguri că nu mai poate fi salvat, s-a instalat septicemia, abdomen acut, vărsăturile deveniseră bilioase, verzi, urlete îngrozitoare, a fost ţinut chiar şi aşa cu acele urlete, şi i-au făcut în final, pe 17 noiembrie 1985, o operaţie de formă, şi ca să nu apară că a murit la ei acolo la Securitate a fost dus la Jilava.

Numai că şi acolo la Jilava doctorii au apucat să vorbească cu el, el mai era conştient încă, le-a povestit şi acolo că a fost bătut în anchetă pe motive politice, deci din nou au apărut toate aceste adevăruri la iveală pînă şi de la personalul medical, medicii de-acolo şi infirmierii.

​​Dosarul este deci extrem de puternic, solid şi fără drept de apel: tortură motivată politic, deci crimă împotriva umanităţii. Dl Vasilache se ţine cu dinţii, însă nu ştiu, acum poate că şi domnia sa s-a mai lămurit că trebuie să facă acest dosar şi că trebuie să-l trimită pe torţionarul Pârvulescu în instanţă, dar să fiu sincer nu ştiu, nu sînt convins că dl Vasilache este gata să meargă pe această cale.”

Europa Liberă: Aţi reuşit să recuperaţi jurnalul tatălui dumneavoastră?

Andrei Ursu: „Jurnalul tatei, din păcate, a fost distrus în cea mai mare parte. Avem o parte, materiale din anii 1950-1960, dar cele mai intersante, mai ales când a fost acţiunea de urmărire din 1960-70-80. au fost ţinute la Securitate cu dinţii. O parte e posibil să fi fost distruă în 1987, când la doi ani după uciderea lui securiştii i-au închis dosarul de urmărire operativă.

Asta fost interesant, că i-au ţinut şi jurnalul şi dosarul de urmărire operativă în lucru, avea nume de cod „Udrea”, şi acel dosar „Udrea” a fost ţinut pînă în 1987, evident ca să vadă dacă mai pot totuşi extrage ceva împotriva prietenilor lor, că altfel n-ar mai fi stat cu dosarul unui om mort în lucru încă doi ani, împotriva celor care aveau „concepţii duşmănoase” şi erau în atenţia organelor de Securitate încă de la început, că asta spuneau ei, că Gheorghe Ursu se află în legătură cu mulţi oameni care sînt deja în atenţia organelor de Securitate.

Acel proces împotriva celor cu „concepţii duşmănoase”, n-a mai avut loc, i-au închis dosarul în 1987, probabil din lipsă de probe, şi e posibil ca o parte din jurnal – aşa pare să rezulte, încă nu e sigur, au încercat să-şi acopere urmele – e posibil ca o parte din jurnal să fi fost distrusă în 1987.

Dar 811 file selecţionate, nu erau legate la modul continuu, ci erau file selecţionate, fragmente de cîte cinci, zece file, fuseseră selecţionate de securişti şi puse într-un dosar pe care l-au ţinut. A fost ţinut la unitatea specială S a Securităţii, unitatea de înscrisuri, şi în 1990, dl Dan Voinea a intrat acolo şi l-a găsit.

A fost adus la revista „22”, s-a făcut o copie, din păcate foarte slabă, şi-aşa filele nu mai puteau fi citite deja foarte bine, trebuiau descifrate cu grijă, copia a ieşit destul de prost, dar ce s-a putut citi, cam totul era foarte relevant, a fost publicat în „22”, diverse fragmente, în „Jurnalul Literar” şi în alte publicaţii, au apărut fragmente şi în cărţi, am pus şi pe website-ul fundaţiei.

De pildă scrierea „1 Mai”, care e foarte virulentă împotriva lui Ceauşescu, o frescă foarte interesantă a atmosferei maselor de oameni care erau pe traseu să aplaude la Ceauşescu, coordonate de secretari de partid, de securişti, de aceşti trepăduşi care încercau să ţină oamenii în frîu, iar tatăl meu se ducea la cîte unul din ei şi îi cerea dacă nu cumva are o grenadă în buzunar. Şi ăştia încercau să se ascundă să fugă. Erau interesante observaţiile lui de caracter asupra acestor oameni care înlemneau când auzeau astfel de glume.

​​O altă scriere este cea despre vizita la Geo Bogza, în care, cum vă spuneam, îi propunea să citească în mod public, preferabil în Marea Adunare Naţională, acel manifest că „trebuie să facem ceva”, leitmotivul tatei. Aceste fragmente au fost publicate, însă cele 811 file de care vă spuneam au fost luate, le-a cerut SRI atunci înapoi, s-a regrupat Securitatea, le-au luat de la dl Voinea.

A fost atunci speranţa că vor putea fi solicitate din nou, de vreme ce au fost descoperite şi ştim unde sînt. Ei bine, nu au mai fost găsite. S-a făcut o anchetă, tot dl Dan Voinea a făcut o anchetă asupra dispariţiei celor 811 file, fragmente esenţiale din jurnal, şi s-a descoperit că un fost securist, şef la unitatea special S, în momentul respectiv era încă general şi şef-adjunct la SRI la o direcţie a SRI care se ocupa tot cu înscrisuri – deci omul şi continua, erau oameni care ţineau manuscrisele scriitorilor, făceau identificări de olografe pentru a-i prinde eventual pe cei care scriau manifeste etc.

Instituţia rămăsese cu aceleaşi secţii, erau probe clare împotriva lui, Grigorescu Eugen, acest general SRI, că a luat în primire cele 811 file din jurnal. A fost anchetat şi trimis în judecată şi condamnat pentru vina de a fi distrus acel material. A stat doar un an în închisoare, ce-i drept, că legea română este blîndă securiştii în continuare, din păcate, după cum se vede şi la Parchetul militar.”

Europa Liberă: Domnule Andrei Ursu sîntem într-un punct trist al istoriei României contemporane, dacă la atîţia ani după această grozăvie nu s-a făcut dreptate, iar după 1990 au existat oameni din sistem care au încercat să şteagă urme ale abuzurilor. Vă mulţumesc foarte mult pentru acest interviu, vrem să vă susţinem moral, să ştiţi că sîntem cu dumneavoastră…

Andrei Ursu: „Absolut, vă mulţumesc mult de tot.”

26.10.2014

Radio Free Europe/Radio Liberty © 2014 RFE/RL, Inc. Toate drepturile rezervate
http://www.europalibera.org/content/article/26656348.html

Puteţi sustine petiţia lui Andrei Ursu aici

Acest articol a fost publicat duminică, 26 octombrie 2014 la rubrica Intern.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.