m-am născut în anotimpul de frunze.
port în ochi învîrtirea lor colorată în cădere,
din vîrful pomului pînă jos pe pămînt
port în ureche oftatul aşezării lor
doar un foşnet scurt.
şi castanele explodau exuberante:
ta-tam – ia uitaţi aici strălucire !!!
cînd nu mai încăpeau în buzunare,
făceam din pulover poală adîncă
şi le căram grămadă,…
dar nu-mi amintesc la ce foloseau apoi
doar că treceam mâinile cu degete răsfirate
şi ele lunecau dintr-o parte în alta
ca prin jgheab de piele
şi atingerea era fină.
uneori veneau ploi.
frunzele toate muiate pluteau o clipă în şuvoi
se învîrteau şi mureau
cadavre lipite în noroi.
stăteam cu faţă lipită de geam
respiraţia mea se vedea cercuri, cercuri de ceaţă
exist! – îmi spuneam
şi mi-era teamă să nu-mi plece bucăţi din suflet
aşa cum respir pe gură!
(da, aşa vorbeau femeile pe bancă,
sufletul omului iasă pe gură )
trebuie să ţii buzele strînse ca hotare înalte
de arătură.
şi toate păsările ?
oare cum stau aşa sub ploi
cu aripi înmuiate şi moi?
şi aricii se fac ghem în pămînt ,
oare cum respiră ?
oh, cum am pîndit să iasă afară din ascunziş vulpile,
dihorii şi lupii,
să le văd dinţii ascuţiţi şi blana umedă ,
să- mi urce în nară miros de toamnă şi de fiară!
m-am născut în anotimpul de frunze,
cresc în mine copac prin culori şi cuvinte.
uneori îmi ies crengile afară
aşa merg cu ele
caut cer,
ploaie,
copil ce adună castane…