m-am născut în anotimpul de frunze.

port în ochi învîrtirea lor colorată în cădere,

din vîrful pomului pînă jos pe pămînt

port în ureche oftatul aşezării lor

doar un foşnet scurt.

şi castanele explodau exuberante:

ta-tam – ia uitaţi aici strălucire !!!

cînd nu mai încăpeau în buzunare,

făceam din pulover poală adîncă

şi le căram grămadă,…

dar nu-mi amintesc la ce foloseau apoi

doar că treceam mâinile cu degete răsfirate

şi ele lunecau dintr-o parte în alta

ca prin jgheab de piele

şi atingerea era fină.

uneori veneau ploi.

frunzele toate muiate pluteau o clipă în şuvoi

se învîrteau şi mureau

cadavre lipite în noroi.

stăteam cu faţă lipită de geam

respiraţia mea se vedea cercuri, cercuri de ceaţă

exist! – îmi spuneam

şi mi-era teamă să nu-mi plece bucăţi din suflet

aşa cum respir pe gură!

(da, aşa vorbeau femeile pe bancă,

sufletul omului iasă pe gură )

trebuie să ţii buzele strînse ca hotare înalte

de arătură.

şi toate păsările ?

oare cum stau aşa sub ploi

cu aripi înmuiate şi moi?

şi aricii se fac ghem în pămînt ,

oare cum respiră ?

oh, cum am pîndit să iasă afară din ascunziş vulpile,

dihorii şi lupii,

să le văd dinţii ascuţiţi şi blana umedă ,

să- mi urce în nară miros de toamnă şi de fiară!

m-am născut în anotimpul de frunze,

cresc în mine copac prin culori şi cuvinte.

uneori îmi ies crengile afară

aşa merg cu ele

caut cer,

ploaie,

copil ce adună castane…