Într-o zi, pe o bancă la facultate, cineva scrisese: „Make love, not children!”
Cunosc o droaie de băieţi care vorbesc despre dragoste cu o uşurinţă inaccesibilă mie. Pot fi îndrăgostiţi simultan de mai multe fete, sau se îndrăgostesc nebuneşte de una, iar după ce se culcă o dată sau de două ori cu ea, se îndrăgostesc de alta, uitând-o pe cealaltă.
„Unde dragoste nu e, nimic nu e” — Marin Preda: „Cel mai iubit dintre pământeni.”
Afirmaţia de mai sus nu a fost născocită de Marin Preda, ci reprezintă un citat preluat din „Epistola Sfântului Pavel către romani.”
Oare la ce fel de dragoste se referă Noul Testament? Mincinoasă sau adevărată? Dragostea implică sau nu responsabilitatea?
Pentru unii, a iubi înseamnă a profana.
Am întâlnit odată un grup de studenţi din Timişoara pe munte, într-un refugiu. Deşi erau studenţi la Politehnică, spuneau că vor tare mult să viziteze rezervaţia din Retezat pentru a vedea cum e natura virgină.
Le-am spus că o rezervaţie e constituită tocmai pentru a conserva în scop ştiinţific un anumit biotop şi de aceea nu trebuie permis accesul turiştilor acolo. Le-am spus că o pădure frecventată intens, dar respectată, poate părea mult mai puţin umblată decât una virgină prin care au trecut câţiva vandali. La plecarea din refugiu studenţii care mâncaseră la izvorul din faţa acestuia, nu s-au gândit să şteargă urmele. Hârtii şi cutii de conserve rămaseră mărturii ale trecerii lor pe acolo.
Îndrăgostiţii care îşi zgârie numele pe scoarţa copacilor o fac din dragoste faţă de natură? Ciobanul care loveşte cu securea în arbori doar pentru a-şi alunga plictiseala iubeşte natura?
Cum ne-am respectat noi codrul al cărui frate ne pretindem? Am intrat noi în pădure cu respect, sau cu sentimentul că putem face orice acolo?
„Se fură ca-n codru”, e o expresie frecvent folosită care ar trebui să ne facă să ne întrebăm: cum iubim natura? O respectăm sau o jefuim fără prejudecăţi?
Se afirmă că poporul român era un popor de agricultori care îşi iubea pământul, oameni harnici şi cinstiţi. Rebreanu, dar mai ales Marin Preda, înfăţişează însă un ţăran cu totul diferit: leneş, şmecher, vulgar.
Istoria contemporană îi dă dreptate lui Marin Preda, ţăranul zugrăvit de el fiind o realitate. Ţăranul lui Goga reprezintă un ideal. Deosebirea între cele două tipuri e uriaşă.
Pentru a putea depăşi o treaptă, trebuie mai întâi să recunoşti că există. Cu câţiva ani în urmă discutam cu un pretins intelectual care a afirmat categoric:
— Nu îmi place Marin Preda pentru că e vulgar!
Adevărul e că nu scriitorul, ci personajele zugrăvite de acesta, personaje care sunt îngrozitor de reale, sunt vulgare. Acest fapt are cu totul altă semnificaţie decât afirmaţia intelectualului.
Inversiunea istorică practicată de Eminescu în „Scrisoarea III”, unanim lăudată, a fost folosită drept model de cei care ajustează istoria întocmai ca Ministerul Adevărului al lui Orwell.
Cronicarii afirmă: „Fost-au acest Ştefan Vodă un om mic de stat, mânios şi degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat. De multe ori pe la ospeţe omora fără judeţiu”. De asemenea, e cunoscut faptul că domnitorului îi plăceau cele lumeşti, că a avut numeroase ibovnice şi mulţi copii nelegitimi. Cu toate acestea a fost declarat sfânt, consacrarea bazându-se pe aureola creată de propaganda naţionalistă şi nu pe realitatea istorică.
La momentul festiv opoziţia a fost prezentă alături de reprezentanţii puterii. Rădăcinile minciunii sunt profunde.
Prostituarea la care s-a dedat majoritatea scriitorilor şi criticilor literari, elita culturală în general, a depăşit orice închipuire. Călinescu, Arghezi, Sadoveanu au acceptat să devină instrumentele puterii. Marii scriitori au preluat cu docilitate limba de lemn. Iată un fragment dintr-un interviu savant luat lui Nichita Stănescu, marele poet contemporan:
„Rep.: — Ce părere aveţi, poezia poate schimba lumea?
N.S.: Nu, eu cred că mai degrabă o conservă!
…
Rep.: — Ce părere aveţi despre rolul social al poeziei dumneavoastră?
N.S. — Sunt fericit că trăiesc într-o ţară liberă al cărei preşedinte, care în tinereţe a fost deţinut politic, a băgat la închisoare închisorile politice.
Cine l-a silit să răspundă astfel pe marele poet (beţiv) contemporan?
„Trăim într-o lume în care nu mai ştii cine e prost şi cine face pe prostul” a fost o afirmaţie intens vehiculată drept scuză pentru numeroasele compromisuri făcute de intelectuali cu propria conştiinţă, deşi ar mai fi existat o variantă: Tăcerea.
Există o corelaţie strânsă între cultură şi viaţa socială, acestea influenţându-se reciproc.
Relele încep cu Ion Creangă, „Amintiri din copilărie”, inoculând germenii comunismului în mintea copiilor.
Poezia lui Eminescu zădărniceşte orice speranţă de progres, deoarece poate fi şi e frecvent folosită ca argument zdrobitor în sprijinul ideii care afirmă faptul că poporul român a atins perfecţiunea. În acest sens colosala operă a lui Eminescu a avut o influenţă nefastă şi asupra altor scriitori care nu au reuşit să scape de obsesia românului ideal: cinstit şi iubitor de natură, deşi erau conştienţi de faptul că „e ceva putred în Danemarca”. Vlahuţă, cel care a scris „1907” şi „Ţara de pripas”, vorbeşte în „România pitorească” despre “sufletul duios” al poporului român.
Au existat scriitori care au sesizat faptul că societatea românească e bolnavă, şi au descris mizeria acesteia în opere ce merită să intre în circuitul universal (Caragiale, Rebreanu, Marin Preda).
Importanţa acestor opere a fost însă minimalizată, ridiculizată de către critica literară, instrument docil al Puterii.
Folosirea criticii literare ca instrument al Puterii, cenzura literară directă şi indirectă (prin defăimarea scriitorului şi/sau a operei sale) nu au fost inventate de regimul comunist. Dovada cea mai grăitoare o constituie cazul lui Caragiale care a fost determinat, silit să se autoexileze.
Comuniştii nu au făcut decât să continue şi să înăsprească practica masonilor care au condus ţara în perioada ce-a urmat revoluţiilor paşoptiste.
Poate cel mai mare defect al poporului român e lipsa de respect faţă de proprietate.
Se poate argumenta că ţăranul român a fost prea puţin timp liber pentru a dobândi acest respect, dar eu cred că situaţia e şi mai gravă, deoarece acest defect nu e analizat critic în cultura noastră, ci dimpotrivă.
Creaţia populară a semnalat amploarea acestui defect în „Mioriţa”, dar timp de un secol şi jumătate oamenii de cultură ai ţării au căutat să dea „Mioriţei” fel de fel de explicaţii comode, încercând să prezinte „Mioriţa” ca o odă adusă românului.
Recent, poetul Ion Alexandru a afirmat că de fapt mesajul „Mioriţei” ar consta în aceea că doi dintre ciobani, cei răi, trebuiesc creştinaţi de către al treilea.
Consider că adevărul e şi mai trist: toţi trei trebuiesc creştinaţi, pentru că al treilea e de fapt un fel de Luceafăr. Cu această precizare accept afirmaţia că „Luceafărul” lui Eminescu e o „Mioriţă” cultă, dar un popor care merge pe calea Luceafărului e condamnat să dispară.
Cred că încercarea de a reduce literatura română la „Luceafărul”, „Seara pe deal”, „Doina” şi „Scrisoarea III” nu reprezintă un simbol — este o crimă.
Nu contest opera eminesciană în totalitate, dar vreau să spulber Mitul Eminescu, baza culturală a celor care adâncesc poporul român în mlaştina egoismului, şovinismului şi intoleranţei.
