ACUM.TV

La Muzeul Naţional al Femeilor în Arte, aflat în centrul Washingtonului a avut loc în seara zilei de 2 octombrie evenimentul lansării unei noi organizaţii Româno-Americane: ALIANŢA. Între invitaţii din partea presei m-am numărat şi eu, ca reprezentant al revistei ACUM.

Aşadar, dacă aveţi curiozitatea de a retrăi alături de mine filmul subiectiv al acestei seri şi să reflectăm împreună la ce ar putea aduce o nouă organizaţie de acest gen la oferta deja existentă de comunicare şi parteneriat între SUA şi România, vă invit să parcurgeţi rândurile de mai jos.

Traversez Potomacul pe Podul Străzii 14 într-o plăcută seară de toamna şi mă îndrept spre centrul Washingtonului trecând pe rând pe lângă Trezorerie, Muzeului Holocaustului, Monumentul lui Washington, simbol al oraşului, viitorul Muzeu al Istoriei şi Culturii Afro-Americane. Prima interacţiune pe care o am cu evenimentul începe din faţa impunătoarei clădiri în care se află Muzeul Naţional al Femeilor în Arte, pe New York Avenue, la numărul 1250: un coordonator şi cinci operatori aliniaţi aşteaptă oaspeţii pentru că aceştia să poată doar coborî din maşini, fără a opri motorul măcar, mică armata operativă urmând să se ocupe de parcare. Când ai de-a face cu un astfel de început, ştii din start că vei putea întâlni domni îmbrăcaţi în frac şi doamne în rochii lungi de seară sau în cel mai rău caz persoane îmbrăcate stil “business”. Nu oricine include în bugetul de organizare “valet parking”, salvând participanţilor zecile de dolari şi durerea de cap aferente unei parcări în metropola americană într-o după-amiază din timpul săptămânii, chiar dacă la ora 18. Se confirmă deci că va fi un eveniment organizat cu multă atenţie la detalii. Şi aşa avea să fie, din secunda unu şi până în jurul orei 22 când lumea a început să plece, schimbând în grabă ultimele impresii şi cărţi de vizită.

O dată intrat, cineva mă bate prieteneşte pe umăr şi mi se adresează cu “Ştefan, long time, no see!” Este James Carew Rosapepe, fost ambasador al SUA la Bucureşti între 1998 şi 2001, în prezent la al doilea mandat senatorial în statul Maryland după revenirea din România. Coincidenţa face că în perioada când Jim era diplomat la Bucureşti eu să fi fost diplomat la Washington, dar asemănările se opresc aici. El este un diplomat de carieră şi un politician cunoscut, membru al Partidului Democrat, eu n-am atins decât gradul de Secretar II în diplomaţia românească, ceea ce este un pic mai mult decât un fel de agent de turism, raportat la o scară realistă. Totuşi ne-am cunoscut, Jim m-a ţinut cumva minte şi iată-mă dintr-o dată primit la eveniment nu doar de un distins grup care zâmbeşte primitor de la intrare, nu doar de un grup de trei tinere aflate în spatele unei mese de pe care culeg cu graţie ecusoane pentru a le oferi oaspeţilor, nu doar de un aranjament floral superb în jurul căruia se găsesc cubuleţe de pâine proaspătă şi boluri de sare, alături de păhărele care miros de la zece metri a ţuică şi palincă, dar şi de un vechi prieten.

Încălzit de această întâmplare renunţ la păhărelul de ţuică şi bine fac pentru că imediat după ce schimb câteva cuvinte cu Jim apare Eileen McHenry, cea căreia îi datorez în primul rând, prezenţa mea la Gala Alianţei. Eileen este director executiv şi suflet al organizaţiei americane Romanian Children’s Relief, afiliată cu Fundaţia Inocenţi din România, ea însăşi mamă adoptivă a uneia dintre tinerele elegante aflate la masa cu ecusoane. Aveam să schimbăm mai târziu, impresii despre ziua de 13 iunie 1990 care pe ea a prins-o la Hotelul Intercontinental unde se întâlnea cu avocatul pentru adopţie, iar pe mine în redacţia ziarului România liberă. Întâlnirea e scurtă pentru că Eileen mă asigura că vom sta la aceeaşi masă, dar totuşi mă îmbrăţişează sarutandu-mă pe ambii obraji. Nu pot să nu remarc acest lucru, pentru că americanii se pupă o singură dată (se sărută pe un singur obraz) şi am urmărit-o pe Eileen cum clar făcea distincţie între interlocutori când le oferea generoasă îmbrăţişare: românii de două ori, americanii o singură dată. Nu o dată mi s-a întâmplat să încerc să îmbrăţişez pe cineva de origine americană a două oară, aşa cum am fost obişnuit în copilărie şi să mă trezesc cu un gest natural de respingere la a doua încercare!

Mezaninul este deja plin de invitaţi şi se aude acea rumoare specifică mulţimilor care discută

George Sfedu (dreapta) impreuna cu sotia si d-l Miller.

deja aprins te-miri-ce, dar miroase şi a ceva mâncare şi, cum sunt cam flămând, proaspăt plecat de la birou, mă îndrept voiniceşte spre barul oferit oaspeţilor, administrat de doi barmani în costume negre, la papion. Comand un gin tonic şi mă aşez strategic undeva pe unde intuiesc că vor trece chelnerii cu aperitive la intrarea pe traseul către oaspeţi, în timp ce mă uit după persoane cunoscute. Soarta îmi surâde: m-am aşezat într-un bun punct strategic pentru că încep să curgă platouri cu feliuţe de pâine prăjită cu ceva pastă delicioasă pe deasupra şi un disc mic de sfeclă roşie, coaste de miel la grătar cu muştar, sufleu de dovlecei (cred) şi alte bunătăţi dintre care singura de care nu m-am atins, o perişoară mare tronând peste nişte paste, se putea servi dintr-o linguriţă special proiectată care din profil arăta că un pantof de damă cu toc înalt (şi deci stătea în picioare, aliniată cu celelalte linguriţe). Mi s-a părut că trebuie să casc gura prea mare ca să consum acea porţie şi m-a apucat groaza că o să o scap pe cravată, aşa că m-am opus tentaţiei. Aceeaşi soartă îmi surâde şi pentru că îl reîntâlnesc pe George Sfedu, Consulul General Onorific al României din Philadeplphia, Pennsylvania. Un om direct, cu un dezvoltat simţ al umorului.

Ambasadorul Iulian Buga raspunde intrebarior unui grup de investitori petrolisti.

Este momentul în care încep să întâlnesc oameni noi, să schimbăm câteva cuvinte, să ne prezentăm. Timpul trece repede şi nu vreau să pierd ocazia de a-l saluta pe Iulian Buga, Ambasadorul României la Washington, fost coleg în Ministerul de Externe, pe care n-am apucat încă să-l felicit cu ocazia numirii la post, dar acum a apărut oportunitatea practică. Îmi aştept rândul cuminte până ce Iulian reuşeşte să iasă cu tact şi oferind răspunsuri profesionale unui grup de investitori americani cu interese petroliere în România. După plăcuta surpriză a revederii îi spun că voi scrie despre eveniment şi că aş vrea să-l citez: “Crezi că ALIANŢA va dura, Iulian? Va face o diferenţă?”.

“Cred că da şi da” îmi răspunde Ambasadorul. “Atâta timp cât există interese complexe, atât de afaceri cât şi caritabile, atât orientate spre crearea de întreprinderi capabile să se autosustina dar şi spre educaţie şi sprijin strategic reciproc, şansele sunt bune şi sunt reale ca ALIANŢA să facă o diferenţă. Iar oamenii implicaţi în această iniţiativă corespund unor profile de succes în toate direcţiile pe care ţi le-am menţionat”. Iulian Buga avea să afirme şi în alocuţiunea sa de mai târziu că relaţia diplomatică dintre SUA şi România este, dacă nu cea mai complexă legătură pe care România o are cu orice altă ţară, în orice caz printre cele mai dezvoltate.

Cu puţin înaintea momentului principal al serii o reîntâlnesc pe Sheila Kast Rosapepe, soţia lui Jim,  o iubitoare declarată a României şi o veche prietenă şi colegă jurnalistă, autoare a unei cărţi de succes: Dracula a Murit.

Sheila Rosapepe este una dintre cele mai cautate persoane pentru poze. In imagine, impreuna cu Diana Doroftei.

Sheila este o distinsă doamna şi, la fel că şi Eileen, ştie cum se îmbrăţişează românii între ei (iar eu îmi amintesc că ştie, deşi nu ne-am mai văzut de peste 5 ani). Asta-seară ei îi revine rolul de Maestră de Ceremonii.

Ne îndreptăm spre sala principală a Muzeului unde are loc premierea a trei persoane care au adus contribuţii majore la alianţa dintre SUA şi România. Dincolo de merite individuale incontestabile, premierile au şi o valoare simbolică.

Deschiderea oficială a evenimentului îi revine Ambasadorului Mark Gitenstein, Preşedintele Alianţei. În alocuţiune, domnia-sa reiterează caracteristicile organizaţiei pe care o conduce: este o alianţă non-partizană de entităţi juridice şi persoane independente care îşi propune întărirea legăturilor culturale şi economice între România şi SUA.

Mark Gitenstein, Presedintele ALIANTEI

Alianţa îşi propune că principale mijloace de promovare a scopurilor sale educaţia, networkingul şi oportunităţile care aduc beneficii cetăţenilor ambelor naţiuni.

Alianţa îşi propune să faciliteze dorinţa de schimbare. “Mesajul nu este că trebuie să contribuiţi la această schimbare, ci că schimbarea este posibilă. Nu avem nici un motiv să nu cream oportunităţi care să inspire schimbarea” afirmă Mark Gitenstein.

Primul dintre cei premiaţi, Mike Carroll, este fondatorul şi Preşedintele organizaţiei Romanian Children’s Relief şi al fundaţiei româneşti partenere, Inocenţi.

Fotografiile lui Mike au declanşat în 1990, aducând la lumina opiniei publice internaţionale situaţia precară a orfelinatelor din România, criză care avea să ducă la schimbare în acest domeniu.

Lui Mike Carroll i-a urmat pe podium Ileana Orlich, Directoarea Departamentului de Limba Germană, Română şi Studii Slave la Arizona State University.

Generaţii întregi de studenţi americani au venit în contact cu istoria, cultura şi civilizaţia românească prin intermediul Ilenei Orlich!

A treia şi ultima persoană premiată de Alianţa este Daniela Rus, titulatura completă pe care o deţine fiind: Professor of Electrical Engineering and Computer Science and Director of the Computer Science and Artificial Intelligence Laboratory at MIT.

Daniela este prima femeie care conduce laboratorul de inteligenţă artificială al uneia dintre cele mai prestigioase universităţi din lume. Poate că premiul acordat ei are cea mai mare încărcătură simbolică, având în vedere numărul uriaş de ingineri de origine română care activează astăzi în SUA, în special în domeniul Tehnologiei Informaţiei.

De la stanga la dreapta: Cristian Fontanesi, Organizator, Ileana Orlich, Dan Dimancescu, Consul General al Romaniei la Boston si VicePresedinte co-fondator al Aliantei, Mike Carroll, Jim Rosapepe, Daniela Rus, Mark Gitenstein, Eileen McHenry

După alocuţiunile celor premiaţi, concomitent cu începerea servirii dineului, trei tineri actori americani prezintă un aranjament oratoric în regia Cristinei Bejan, scris de Saviana Stănescu.

Restul serii trece în compania plăcută a familei McHenry şi alături de alte persoane noi sau cunoscute pe care plănuiesc să le invit să scrie, să-şi facă cunoascute ideile şi realizările şi în  ACUM, în acelaşi spirit ca şi cel formulat de Mark Gitenstein în numele Alianţei. Simona Botezan, Cosmin Gheorge, Izidor Ruckel, Manuela Moţ, Diana Doroftei, Octavian Cornea, Dr. Claudia Cotca, şi lista nu ar trebui să se oprească aici, fie şi măcar pentru simplul fapt că fiecare dintre cei enumeraţi are un rol principal în câte o poveste care ar merita cunoscută.

Despre inspiraţie, speranţe, planuri şi fapte într-un articol viitor, care ar putea să parvină cititorilor revistei şi prin alte filtre subiective. În ce mă priveşte, gândesc că dacă nici ALIANŢA nu va reuşi în următorii ani să aducă schimbări substanţiale în ceea ce-şi propune, nimic altceva nu va reuşi!

Ce se va putea aduna, revăzând acest subiect peste circa 365 de zile? Vom şti împreună.

Până atunci, bun venit ALIANŢEI şi oamenilor inspiraţi care i-au dat viaţă!

Acest articol a fost publicat luni, 6 octombrie 2014 la rubrica Civilizatie.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.