În urmă cu vreo două săptămâni, într-o sâmbătă dimineaţă, Rozica l-a chemat pe Menase în dormitor, a deschis larg uşile dulapului de haine şi, pe un ton care nu admitea repică, i-a spus:
– Afară! Afară cu ele!
– Nu înţeleg…, a mimat Menase mirarea, de parcă în dulap s-ar fi aflat două blondine şi o roşcată. Afară cu care „toate”?
– Cu toate boarfele astea inutile…
– Dar bine, Rozicuţo, i-a spus dulce Menase. Astea sunt aproape noi. Pardesiul de gabardină nu ştiu dacă l-am purtat de două ori… Costumul de stofă englezească, numai eu ştiu cât am alergat la Fălticeni până am făcut rost de material din pachet şi la câte probe m-a chemat Costică până mi-a aranjat reverele…
– Şi? Cine mai poartă astăzi revere din astea? Şi cine, în general, umblă cu costum în ţara asta? Poate, cel mult, ăia care se duc la restaurante chinezeşti. Te duci tu la restaurante chinezeşti?
– Şi scurta din piele de drac, de ce o scoţi?
– Păi, cine mai îmbracă astăzi gioarse din astea?
– Dar e nouă… Am pus-o o singură dată, când am fost în vizită la tanti Lea din Petah Tikva. Nu-i păcat s-o arunci?
– Nu-i nici un păcat. Tanti Lea o să te primească şi fără piele de drac. Parcă mult o vizităm noi pe tanti Lea, singur recunoşti că ai vizitat-o o singură dată în cinci ani… În plus, e tantia mea, nu a ta. Îmi iau toată răspunderea!
– Şi pantofii? Cu pantofii ce ai? Uite numai ce talpă au.
– Da, sigur… Două kilograme de talpă, pantofi antiderapanţi îţi trebuie? Stau de ani de zile şi nu i-ai încălţat niciodată. Şi ăştia împletiţi? S-au îndoit şi s-a dezlipit ştaiful de când nu i-ai pus. De ce îi ţii? Numai că să prindă mucegai şi să-mi pută dulapul? Afară cu ei!
– Unde afară?
– La vechituri, la gunoi! Să nu le mai văd. Trebuie să te despărţi de boarfe aşa cum te despărţi de nişte concepţii vechi. Gata! Nu ai nevoie de ceva, afară! A venit vremea să arăţi şi tu ca un bărbat modern, să nu-mi fie ruşine când ies cu ţine. Îţi fac eu un control şi la cămăşi, cred că n-o să rămână nici jumătate din ele. Să-mi dai bani, sau mai bine folosesc cartea de credit. Las’ pe mine…
Asta a fost în urmă cu două săptămâni…
Ieri, înainte că Rozica să se întoarcă din oraş, Menase m-a poftit la el, în dormitor. Mi-a relatat mai întâi toată discuţia de mai sus şi m-a asigurat că s-a conformat întocmai doleanţelor soţiei. Rozica fusese deja la câteva magazine cu specific, la buticuri, la firme exclusive.
– Trebuie să fi costat o mulţime de parale, am spus prudent.
– Mie-mi spui? a exclamat Menase pe un ton neutru.
– Bine cel puţin că ai plăcere. Să le porţi sănătos şi… Asta e, să le porţi sănătos!
– Păi, cum naiba să le port? a izbucnit Menase. Ce sunt eu, coccinel?
– Dar ce? Sunt cam fistichii?
– Auzi la el vorba… Tu chiar ai crezut că Rozica a cumpărat ceva pentru mine? Nu mai avea loc în dulap, asta e adevărat, dar nu mai avea loc pentru ale ei.