sînt zile şi nopţi cînd tunelul se umple de ceaţă lăptoasă.
nimic nu străbate de sus în jos.
pun mâinile la gură şi strig din toţi rărunchii
apoi plîng.
trupul meu uitat se adună în el
şi învelit doar de amintire stă aşa
în aţipire…
la capătul tău, uneori, se deschid găuri în timp ca într-un măr
şi el însuşi ronţăind se pierde în sine
timpul…
şi tu încremenit îl petreci cu ochii goi
sub pleoape!
dar eu visez cum merg
cu picioarele desculţe drumul de lut spre orezărie,
vîntul adună şoaptele lanului şi sforăitul bivolului ostenit,
nara lui străpunsă freamătă
copita lui bate apa cu plescăit,
am suflecat poalele rochiei şi merg aşa în tăcere pînă cînd
înotînd prin aerul umed apare soarele,
mă trezesc,
mâinile tale se deschid cu frunze de lotusi şi spui
am venit!
uite, vezi?
mă scutur şi sar în picioare
atunci trupul meu prăfuit de aşteptare se naşte mereu
mereu
mereu
alb!
aşa sînt zile şi nopţi de ceaţă lăptoasă,
nimic nu străbate de sus în jos
doar eu bob alb în aşteptare
visez.