sînt zile şi nopţi cînd tunelul se umple de ceaţă lăptoasă.

nimic nu străbate de sus în jos.

pun mâinile la gură şi strig din toţi rărunchii

apoi plîng.

trupul meu uitat se adună în el

şi învelit doar de amintire stă aşa

în aţipire…

la capătul tău, uneori, se deschid găuri în timp ca într-un măr

şi el însuşi ronţăind se pierde în sine

timpul…

şi tu încremenit îl petreci cu ochii goi

sub pleoape!

dar eu visez cum merg

cu picioarele desculţe drumul de lut spre orezărie,

vîntul adună şoaptele lanului şi sforăitul bivolului ostenit,

nara lui străpunsă freamătă

copita lui bate apa cu plescăit,

am suflecat poalele rochiei şi merg aşa în tăcere pînă cînd

înotînd prin aerul umed apare soarele,

mă trezesc,

mâinile tale se deschid cu frunze de lotusi şi spui

am venit!

uite, vezi?

mă scutur şi sar în picioare

atunci trupul meu prăfuit de aşteptare se naşte mereu

mereu

mereu

alb!

aşa sînt zile şi nopţi de ceaţă lăptoasă,

nimic nu străbate de sus în jos

doar eu bob alb în aşteptare

visez.