Una din numeroasele asociaţii, fără scop lucrativ, existente în Franţa, s-a decis să întreprindă o veritabilă aventură de tip idealisto-umanist pe un teren minat. Ideea, mărturisită de protagonişti şi în curs de serioase verificări, a fost de a veni în ajutor populaţiilor africane dintr-o regiune, Darfur, situată între Sudan şi Ciad, unde se perpetuează de câţiva ani un război etnic sângeros, soldat cu moartea câtorva sute de mii locuitori.
Elanul umanist şi, în aparenţă, dezinteresat al asociaţiei „Arca lui Zoe” ar fi fost mai mult decât meritoriu dacă bravii asociaţi benevoli n-ar fi tentat transferul în Franţa a 103 copii, pretinşi orfani şi expuşi barbarului genocid. Mai mult decât atât, preşedintele asociaţiei, Eric Breteau, îşi propusese un transfer irealist de copii în masă, articulând numărul considerabil de 10.000 de suflete pentru Europa şi Statele Unite, dintre care 1000 rezervate Franţei.
Tentaţia absconsă a înfierilor nu era tocmai straină proiectului, iar gurile vitriolate, în frunte cu Preşedintele contestat al Ciadului, Idriss Déby, evocă eventualitatea sordidă a unui trafic de făpturi umane, în vederea prelevării de organe, sau a pedofiliei. Ipoteză aberantă şi dificil admisibilă, dar argument perfect plăsmuit de Preşedintele Déby, cu un iz de şantaj, în momentul când Europa s-a decis să intervină cu o forţă armată, Eufar, întru separarea beligeranţilor.
Ne putem lesne imagina dimensiunea scandalului şi consecinţele survenite în urma unor astfel de rumori, alimentate cu cinism de cei cărora imixiunea în afacerile africane nu le este câtuşi de puţin pe plac. Se poate afirma, aşadar, că un demers umanist la origine, a fost transformat într-un „fapt divers abominabil”, eveniment grav, cu implicaţii dintre cele mai dezagreabile, atât pentru exaltaţii lui promotori, cât şi pentru autorităţile franceze, taxate în Africa de „sclavagiste şi neocolonialiste”. Intervenţia curajoasă a Preşedintelui Sarkozy la faţa locului, pentru a salva ce mai era de salvat, adică negocierea asupra repatrierii a cel puţin trei jurnalişti francezi şi patru asistenti de zbor din echipajul spaniol, straine asociaţiei ONG-lui „Arca lui Zoe”, dar socotite complice, poate fi considerată ca o reuşită politică, nefericiţii actori ajungând acasă cu avionul prezidenţial.
Cum era de aşteptat, autorităţile din Ciad, unde fusesera grupaţi copii pentru a fi transportaţi cu un zbor charter în Europa, au descoperit cu uşurinţă aberanta tentativă, arestând pe loc întreaga echipă de 16 „răpitori” şi prezentarea ei în faţa justiţiei ciadiene. O astfel de aventură nechibzuită, chiar dacă în sinea ei s-ar fi dovedit cinstită şi debordând de bune intenţii, se poate solda, potrivit legilor Ciadului, cu pedepse disproporţionate de până la 20 de ani de muncă silnică în temniţele africane. Singura speranţă, de natură cu totul aleatorie, depinde de buna dispoziţie a Justiţiei ciadiene, fiind vorba de o convenţie franco-ciadiană prin care se prevede posibilitatea expatrierii vinovaţilor şi judecarea lor pe teritoriul francez.
