Primesc mesaj de la un „prieten” pe Facebook:
„De ce eşti trist cumnate, de ce eşti trist?”.
Ce să-i răspund unui „cumnat” care nu înţelege
Că tristeţea nu încape într-un „de ce?”
Nu i-am răspuns.
Ploile din vară mi-au inecat puţinele speranţe,
Cu apă adusă tocmai de la Marele Nord.
Fiecare strop care mi se oprea în fereastră
Îmi cânta un fragment din Sibelius,
Şi noaptea albă îmi lumina incertitudinile
Adunate ca într-un năvod.
De ce sunt trist?
Nici eu nu ştiu de ce sunt trist.
I-a răspuns un alt „prieten”, tocmai de la Polul Sud:
„Dar tu de ce te mai trezeşti dimineaţa, cumnate,
Din somnul minţii, atât de adânc?”
De ce sunt trist?
Nici eu nu ştiu de ce sunt trist.
