Trecerea unui secol de la începutul Primului Război Mondial nu s-a dovedit suficientă pentru a face din aceste evenimente subiectul interesului predilect al istoricilor şi nici nu a asigurat dezbaterilor asupra multiplelor semnificaţii pe care le încadrează detaşarea cu care privim fapte ale trecutului relativ îndepărtat. Motivele pentru care seria de acţiuni prea combative pentru paradigmele politice ale vremii şi operaţiile militare de la începutul lunii august 1914 catalizează pasiuni şi dau substanţă unor controverse ireductibile sunt de căutat în sensurile pe care acestea le-au căpătat în cadrul liturghiei identitare oficiate de naţionalismul modern, recuperată odată cu revirimentul teoriilor antimoderniste şi ale autarhiei economice.
Verdun şi-a pierdut pentru majoritatea francezilor semnificaţia sa de loc al perfectării tratatului de pace prin care a luat fiinţă Francia Occidentalis şi a devenit simbolul rezistenţei în faţa invadatorului german, aşa cum bazinul Ruhr este mai puţin centrul de greutate al industriei germane, cât simbolul agresiunii învingătorilor francezi în relaţie cu o naţiune care a capitulat fără a fi învinsă. Tanenberg şi Lacurile Mazuriene şi-au pierdut benignele semnificaţii medievale şi rămân în memoria colectivă recentă drept locurile unor bătălii în care ascendentul tehnologiei asupra vieţii şi-a demonstrat caracterul distructiv. Vitorio Veneto s-a circumscris patriotismului italian, aşa cum Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz sunt expresii ale gloriei militare a românilor, suficiente pentru a oculta pacea de la Buftea-Bucureşti sau generozitatea declaraţiei adoptate la Alba Iulia la 1 decembrie 1918 .
Chiar dacă atrocităţile greu de conciliat cu pretenţiile lumii civilizate şi caracterul discutabil al soluţiilor dictate de învingători fac ca ideea de comemorare să predomine în raport cu tentaţia către aniversar, profunda implicare a oficialităţii şi sensibilităţile naţionale acutizate de vulnerabilităţile economice lasă prea mult loc analizei istorice profesioniste asupra unor fapte pe care ne-am obişnuit să le interpretăm prin grila unor lecturi canonice. Scrisul istoric românesc a trăit recent o experienţă similară în momentul comemorării celor cinci secole de la moartea lui Ştefan cel Mare, când cantitatea publicaţiilor care i-au fost dedicate acestui interesant personaj al Evului Mediu românesc a servit în fost invers proporţională cu beneficiul ştiinţific, mai ales din perspectiva exigenţelor de originalitate.
Istoricii vor valorifica fără îndoială în următorii patru ani vom fi martorii eforturilor oamenilor politici de a-şi asocia imaginea cu evenimente istorice prin organizarea unor ample manifestări omagiale şi publicarea unor lucrări respectabile şi se vor găsi destui care să-şi confirme reputaţia de contestatari la modă prin asumarea unor opinii antisistem. Aceste atitudini explicabile în parte prin contextul economic prohibitiv pentru istoria exilată la noi la periferia programei şcolare, dar în conflict cu imperativul esenţial pentru meseria de istoric, acela de a servi adevărul, dovedeşte o prea puţin onorantă fidelitate faţă de precedentele unor istorici antebelici care şi-au plasat scrierile în serviciul militantismului identitar.[1]
Spiritul critic care trebuie să guverneze lectura acestor producţii istoriografice nu anulează în totalitate valoarea lor, măcar pentru că puţini sunt aceia care pot fi la fel de buni istorici şi oameni ai Cetăţii cum a fost Polybios, adevăratul părinte al istoriei. Valoarea argumentelor aduse în dezbaterea care i-a opus pe istoricii francezi celor germani, pe autorii maghiari românilor sau pe ruşi polonezilor poate fi stabilită în măsura în care putem opera cu nuanţele date de contextul socio-cultural în care aceste dezbateri sau desfăşurat şi de apartenenţele la diverse şcoli şi curente istoriografice.
Acest creuzet de opinii şi interese contradictorii care transferă în spaţiul ideilor violenţa de pe fostele câmpuri de luptă obligă la reflecţie pe cei recomandaţi de o minimă expertiză profesională, pe consumatorii de istorie, dar şi orice conştiinţă care refuză captivitatea egoismului propriului cotidian. Motivaţiile nu sunt de căutat în abstracte raţiuni etice care pot părea rupte de realitate, în contextul în care suntem tentaţi să cerem cât mai puţin de la noi înşine şi de la cei pe care-i desemnăm să gestioneze afacerile publice, dar nevoia de a înţelege motivaţiile de profunzime ale unor evenimente decisive pentru evoluţia Europei răspund unor considerente pragmatice, cu reverberaţii în actualitate.
Sfârşitul războiului a însemnat transformarea în norme juridice a principiului de naţionalitate, politizat în succesiunea Revoluţiei Franceze şi a experimentului napoleonian, şi iniţierea unor reflecţii în legătură cu autodeterminarea şi drepturile omului, interogaţii la care mediile politice şi intelectuale nu au găsit soluţii definitive nici la două decenii de la sfârşitul Războiului Rece. Dilemele individuale şi colective pe care le-au cunoscut supravieţuitorii războiului au preliminat apariţia celor două contestaţii majore la adresa paradigmelor democraţiei liberale occidentale, naţionalismul exclusivist şi subversiunea socială.
Combaterea unuia din aceşti inamici prin celălalt a generat tentaţia establishment-ului politic spre compromisuri cu efecte asupra relaţiilor internaţionale şi a credibilităţii sale în plan intern, iar aceste practici îşi găsesc echivalenţe periculoase în conduita decidenţilor de azi. Înfrângerea Puterilor Centrale şi efervescenţa revoluţionară care a urmat a reconfigurat harta politică a Europei Centru-Orientale, dar noile state naţionale au avut de înfruntat aceleaşi dificultăţi pe calea modernizării ca şi vechile structuri multinaţionale, iar incapacităţile propriilor elite şi seria de confruntări militare şi ideologice prin care s-a definit secolul XX le-au pus constant în cauză viabilitatea.[2]
Şansa de a face o anamneză mai completă a acestei prime crize majore a lumii contemporane este dată de renunţarea la opţiunea protagoniştilor acelor evenimente de a căuta răspunderi şi nu răspunsuri, de înţelegerea faptului că, atunci ca şi acum Europa se confrunta cu probleme pe care nu le putea rezolva decât împreună şi în niciun caz prin recursul la violenţă, şi mai ales prin respectarea opiniei celuilalt.
Cauze, decizii şi crize de sistem
Dacă desfăşurarea operaţiunilor militare pe durata celor patru ani de război este binecunoscută în cele mai mici detalii, seria de cauze şi evenimente care au făcut acest conflict inevitabil continuă să facă obiectul unor restituiri parţiale, animate de pledoaria pentru propria cauză. Publicarea documentelor aflate în arhivele germane şi austro-ungare a oferit detalii în legătură cu dinamica şi mecanismul luării de decizii, dar a sfârşit prin a alimenta rechizitoriile la adresa învinşilor şi tezele forţelor revizioniste. O primă analiză sistemică a situaţiei Europei antebelice i-a aparţinut lui Lenin, cel care găsea sursele confruntării în contradicţiile apărute în cadrul sistemului capitalist şi în lupta pentru controlul pieţelor financiare şi de mărfuri.[3]
Oricât de straniu ar putea părea, autorul se dovedea un revoluţionar profesionist cu adevărat, aproape un corporatist al revoluţiei, iar temeinicia concluziilor sale va fi probată de cursul ulterior al evenimentelor care vor conduce la înlocuirea celei mai autoritate din monarhiile europene cu regimul unei grupări minoritare de extremă stângă. Dezvoltarea economiei mondiale determinase stabilirea unei relaţii între prosperitate şi controlul resurselor, iar această dependenţă activa lupta pentru sferele de influenţă sau dominaţie în regiunile subdezvoltate din Africa, Asia Centrală şi Extremul Orient.
O altă analiză, mai puţin mecanicistă dar inspirată de o perspectivă globală, i se datorează lui Henry Kissinger, care are în vedere efectul distructiv pe care Napoleon şi Bismarck l-au avut asupra sistemului bazat pe echilibrul de putere şi care a determinat în ultimă instanţă schimbarea dramatică a alianţelor prin trecerea Marii Britanii de partea blocului franco-rus, pentru a se opune apetitului ofensiv al Germaniei în zonele considerate strategice pentru interesele engleze.[4]
De altfel, istoriografia şi publicistica britanică a blamat în anii 1920 intransigenţa Franţei în relaţie cu Germania învinsă, furnizând argumente în favoarea politicii conciliatoare în relaţie cu agenda naţionalistă germană. Adepţii istoriei-psihanaliză şi-au centrat investigaţia asupra afinităţilor şi afectelor care-i animau pe membri familiilor domnitoare din Europa, în fapt o mare familie căreia dezvoltarea transporturilor îi asigura posibilităţi de reunire aproape anuală, dar pentru care proximitatea nu a însemnat o mai bună capacitate de negociere.
Istoricii naţiunilor central-europene au subliniat însemnătatea incompatibilităţilor dintre apartenenţa etatică a acestora din urmă şi afirmarea unei agende naţionale proprii, conectate din raţiuni conjuncturale cu interesele unora din marile puteri cu obiective în regiune. Toţi aceşti factori s-au dovedit a fi catalizatorii unei reacţii cu efecte în durată lungă, o primă criză de dezvoltare a lumii moderne, stimulată de incapacitatea unor structuri politice dominate de paradigmele eurocentriste şi de relativismul moral de a gestiona interese şi pasiuni pe care le alimentaseră mai mult sau mai puţin conştient în deceniile precedente. Izbucnirea războiului era cronica unei morţi anunţate, anticipate de investiţii masive în producţia de armament, cu efecte benefice pentru metalurgie, infrastructură şi ştiinţele exacte.
Din perspectiva relaţiilor internaţionale, unificarea Germaniei ar fi fost imposibilă fără o victorie asupra Franţei, condamnată la rândul ei la o confruntare de nevoia de legitimare a Celui de-al Doilea Imperiu. Pierderea Alsaciei şi Lorenei anticipa o nouă confruntare franco-germană şi nevoia căutării de aliaţi. Trecerea la aşa-numita Weltpolitik, considerată o eroare a lui Wilhelm al II-lea, era un fapt aproape obiectiv, motivat de acumularea de forţă economică a Reichului fondat în 1871, iar opţiunea firească a parteneriatului cu Austro-Ungaria activa conflictul cu Rusia. Captivitatea leadership-ului european în siajul maşinăriei infernale mai eficientă decât arma artizanală a nihilistului, alcătuită din epuizarea combinaţiilor posibile în jocul de putere, emergenţa unor actori extraeuropeni şi agenda elitei economice era completată de o forţă mai puţin vizibilă în documente, constând în presiunea foştilor supuşi deveniţi cetăţeni de dată recentă asupra puterii.
Identitate sau egoism naţional
Chiar dacă ororile războiului au cutremurat conştiinţa publică în primul deceniu interbelic, nici sentimentul zădărniciei trăit de foştii combatanţi care răzbate din lectura unor surse memorialistice, nici vânătoarea de responsabili nu poate anula constatarea că angajarea în conflict a fost o cauză populară care a mobilizat entuziasmul locuitorilor în majoritatea statelor europene, aplatizând diferenţe ideologice aparent ireconciliabile. Socialiştii germani făcuseră din pacifism şi solidaritate între popoare ideile-forţă ale manifestelor mişcării muncitoreşti internaţionale, dar majoritatea celor 110 deputaţi ce alcătuiau cea mai numeroasă fracţiune din Reichstag s-a raliat belicismului profesat de aşa-numitul social-patriotism asumat de Scheideman, legitimat de faptul că luptând împotriva Rusiei ţariste era promovată indirect revoluţia mondială.[5]
Opţiuni similare au determinat şi ralierea unei părţi a stângii franceze la aşa-numita Uniune Sacră, destinată să asigure o bază socială solidă guvernului angajat în lupta pentru patrie. Resorturile acestei disponibilităţi către violenţă, ilustrate şi de succesul pe care l-au cunoscut contestaţiile radicale naţionale şi sociale, culminând cu cea de-a doua conflagraţie mondială, este de căutat într-una din politicile publice promovate sistematic de statul modern sau de elitele locale începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Formarea statelor-naţiune sub auspiciile ideologiei liberale fondate pe credinţa nestrămutată în capacităţile geniului individual şi în succesele industriei şi ştiinţei a însemnat şi destructurarea unor forme de viaţă şi solidarităţi preexistente statului modern şi nevoia substituirii afinităţilor multiple care-i uneau pe oamenii Evului Mediu şi premodernităţii cu loialitatea etatică. Integrarea naţională s-a realizat printr-un mix de războaie câştigate sau pierdute sau prin tratative diplomatice, iar conduita contestabilă sub aspect moral a guvernelor devenea legitimă prin invocarea interesului naţional.
Dacă suportul mediului economic era asigurat de nevoia acestuia de asistenţă în competiţia pentru pieţe, adeziunea maselor a putut fi obţinută prin promovarea educaţiei publice, desfăşurată în şcoli finanţate de stat şi populate de un corp didactic format în paradigmele patriotismului oficial. Geografia şi istoria au sfârşit prin a eclipsa educaţia religioasă, înlocuind îndemnurile spre pietate şi solidarităţile transnaţionale cu mitul frontierei ce necesita a fi întregite sau extinse, cu harta care chema la luptă pentru pământul strămoşesc şi mai ales cu ura faţă de străinul considerat vinovat pentru toate eşecurile individuale şi naţionale. Statul a iniţiat o competiţie cu biserica romano-catolică, denunţată ca antireformistă şi socotită un instrument de alienare a devoţiunii locuitorilor, iar expresiile acesteia au fost aşa-numitul Kulturkamf din Germania sau legislaţia anticlericală adoptată de a treia republică în Franţa.
Criza care a afectat reformismul rus după Războiul Crimeii şi polemica dintre slavofili şi occidentalişti a favorizat apariţia unui naţionalism eclectic, care amalgama elemente ale tradiţiei particulariste a ortodoxiei ruse, repudierea influenţelor străine cu reprimarea minorităţilor potenţial disidente şi atitudini panslaviste vizând resuscitarea vechii inamiciţii cu germanii.
Aceste tendinţe s-au manifestat şi în rândurile naţiunilor lipsite de stat, rolul puterii fiind asumat de structuri ale establishment-ului economic şi inteligentsiei locale. În aceste împrejurări, reflecţiile unor autori social-creştini, catolici sau protestanţi, internaţionalismul integrator al socialiştilor sau cosmopolitismul mediilor aulice au trebuit să facă semnificative concesii în faţa opţiunilor noilor generaţii de locuitori care participau la alegerile parlamentare, se instruiau în limba oficială şi făceau serviciul militar cu speranţa că vor avea ocazia să lupte cu străinii de acasă sau de la frontiere.
Atitudinile antisemite din Viena începutului de secol XX, pogromurile din oraşele şi satele ruseşti şi ucrainene, discursurile despre România, Ungaria, Bulgaria sau Serbia, prea mari pentru o lume atât de mică, erau preliminariile funeste ale evenimentelor ce aveau să urmeze şi în raport cu care opţiunile unui conducător sau ale altuia sunt doar detalii biografice.
Etica necesară unei bune cunoaşteri a trecutului impune menţionarea meritelor unor conştiinţe lucide care au semnalat contemporanilor şi posterităţii perspectivele dezastrului pe care erorile naţiunilor europene l-au exportat în lumea întreagă. Literatura lui Dostoievski reprezintă din acest punct de vedere cea mai bună frescă istorică de anticipaţie, permiţând observatorului să-i identifice pe protagoniştii Războiului Civil şi ai Terorii Roşii în arhetipul lor embrionar.
Profesorul Tismăneanu sublinia echivalenţele dintre morala Marelui Inchizitor şi practicile comunismului sovietic, dar antiumanismul resemnat al lui Stavroghin, cinismul tânărului Verhovenski, capitularea ritualică a Nastasiei sau tragedia lui Mîşkin conturează la rândul profilul literar al unei lumi ce se pregătea să-şi savureze autodistrugerea. Opţiunile politice ale autorului poartă fireşte amprenta epocii sale, iar regenerarea morală prin apelul la credinţa ortodoxă comportă adeziuni şi critici, dar în legătură cu eficienţa acestor soluţii nu avem decât contraexemplul evoluţiei umanităţii emancipate de” constrângerile religioase”.
Un alt exemplu, provenit de această dată din mediul politic, este cel al consilierului de stat Piotr N. Durnovo, unul din puţinii oficiali ruşi care îmbina patriotismul cu responsabilitatea, care într-un raport adresat ţarului se opunea angajării Rusiei în gesturi de natură să provoace izbucnirea războiului, făcând o analiză exactă a tarelor statului şi societăţii ruse şi anticipând cu exactitate aproape ştiinţifică revoluţia socială. Nu în cele din urmă, merită menţionată contribuţia preşedintelui Statelor Unite Woodrow Wilson, artizanul intrării Statelor Unite în război, şi promotorul unei politici interne ce viza resuscitarea idealurilor morale care se aflaseră la baza succesului Statelor Unite.
Chiar dacă demersurile sale externe nu au fost încununate de succes pe termen mediu, ele ilustrează convingerea că dezvoltarea omenirii intrase într-un stagiu în care provocările majore nu puteau fi gestionate decât într-un cadru mai puţin tributar egoismelor statale sau corporatiste şi prin soluţii negociate, cu excluderea soluţiilor violente.
Referinţe
[1] În legătură cu anacronismul unor scrieri antebelice, vezi Nicolae Iorga, Studii asupra Evului Mediu românesc, editor Şerban Papacostea, Bucureşti, 1988, p.12.
[2] Pentru relaţiile interetnice de la finele celui de-al doilea Război Mondial, vezi Cosmin Popa, Între tentaţia imperiului şi alianţa strategică: URSS şi Europa Centrală şi de Est, Cluj-Napoca, 2012, p.46-58.
[3] Constantin Nuţu, România în anii neutralităţii, 1914-1916, Bucureşti, 1979, p.15-17.
[4] Henry Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, 2000, p.67-72.
[5] Guy Hermet, Istoria naţiunilor şi naţionalismelor, Timişoara, 1996, p.112 et sq.
Continuarea, Partea a II-a, v. aici
Un subiect vast, in mod sigur demn de cateva episoade.
Ceea ce as dori sa aflu din partea autorului ar fi opinia domniei sale fata de motivele pentru care Romania a aderat, dupa aproape doi ani de tergiversari, la Antanta Cordiala si mai ales raportul dintre relatiile Romaniei si Bulgariei – tinind cont de efectele geo-politice a celor doua razboaie balcanice.
Bineinteles ca scopul ‘suprem’ al interventie Romaniei la acest conflict a fost ‘reintregirea Transilvaniei cu Tzara”. Trebue insa, mentionata realitatea faptului ca intervenind in conflict dupa o lunga perioada de timp dupa izbucnirea sa, Romania a neglijat sa-si pregateasca armata in mod adecvat din punct de vedere militar, o situatie deosebit de greu de agumentat in mod logic.
Astept cu interes continuarea acestui subiect deosebit de interesant si… actual.
In legatura cu decizia Romaniei de se alatura Antantei Cordiale, doresc sa mentionez ca in realitate casa regala Romana si mai ales regale Ferdinand avea, in realitate, relatii ‘isroice’ usor ‘neplacute’ cu Franta: tatal regelui Ferdinand a fost pretextul folosit de Bismark pentru a ataca Franta lui Napoleon III, cu consecintele bine cunoscute.
Ma refer la momentul in care Bismark, de altfel un anti katolic inersunat, l-a propus pe tatal lui Ferdinand ca pretendent la tronul vacant al Spaniei, impotriva candidatului peferat a lui Napoleon III.
Acesta a fost pretextul razboiului frnaco-prusac – ultimul act al desavarsiri Germaniei moderne.
Culmea a fost ca, desi Germania a castigat razboiul, tatal lui Ferdinand nu a obtinut tronul Spaniei… (altfel si istoria Romaniei ar fi aratat altfel.).
De aceia, vizitand Bucurestiul anul trecut am ramas uimit observand un nou parculetz Bucurestean la confluent strazilor Paris si Londra (strada copilatiei mele) numit ‘Parcul Napoleon al III-lea – prietenul Romaniei”
De unde atata prietenie la Napoleon 3 fata de tara a carei family regale a contribuit la prebusirea imperiului sau?