Eduard Schoiser (1826-1902) : Henric al IV-lea la Canossa. O poveste care a zguduit lumea la vremea respectiva. Pictura în ulei se afla la un muzeu din München.Prozator italian de profunda observatie sociala si psihologica ( volumul Nuvele pentru un an, romanele Raposatul Mattia Pascal, Unul, nici unul, o suta de mii ), L. Pirandello ( 1867-1936) este mai presus de toate un dramaturg de o exceptionala originalitate, unul dintre întemeietorii teatrului modern. În dramele lui cu o bogata problematica filozofica scriitorul se arata preocupat de relativitatea personalitatii umane, de aspectele ei contradictorii, de raportul dintre persoana si masca pe care o adopta, de relatia dintre realitate si fictiunea artei: Este asa cum vi se pare, Sase personaje în cautarea unui autor, Henric al IV-lea, Sa-i îmbracam pe cei goi, Asta-seara se improvizeaza, Uriasii muntilor.
HENRIC AL IV-LEA
Personajul dramei participase cu douazeci de ani în urma la o cavalcada, costumat în Henric al IV-lea, împaratul Germaniei din secolul al XI-lea. Cazând de pe cal, îsi pierduse ratiunea, crezându-se cu adevarat Henric al IV-lea. Spre a nu-l contraria, cei din jurul lui se prefac a-l crede, îi angajeaza slujitori deghizati în curteni si ei însisi îi apar travestiti în personaje de epoca. Doisprezece ani mai târziu ratiunea îi revine, dar el, dându-si seama ca nu mai poate recupera viata care a trecut pe lânga el, continua sa poarte masca, sa se prefaca nebun. În final, ceilalti devin constienti de simulare, dar eroul îl ucide pe Tito Belcredi, cel care cu douazeci de ani în urma provocase accidentul spre a-i lua iubita, pe marchiza Matilde Spina. Vinovat de omor, eroul nu mai are alta solutie decât sa simuleze în continuare nebunia.
ACTUL AL III-LEA
HENRIC AL IV-LEA: Uita-te la parul meu. (Îi arata parul încaruntit de pe ceafa.)
BELCREDI : Si al meu e sur !
HENRIC AL IV-LEA: Da, cu deosebire ca eu am încaruntit aici, ca Henric al IV-lea ! Întelegi ? Si nici macar nu mi-am dat seama ca îmbatrânesc. Am prins de veste într-o buna zi, când am deschis din nou ochii, si m-a cuprins groaza…pentru ca am priceput într-o clipita ca nu numai parul : tot trebuie sa fi încaruntit asa, si totul s-a prabusit, totul s-a terminat ! Ar fi însemnat sa navalesc mânat de o foame de lup, la un ospat unde ceilalti comeseni, satui de mult, s-au împrastiat, si mesele-s întoarse cu picioarele în sus…
BELCREDI : Ei, si ce vrei ? Nu te supara : dar ceilalti…
HENRIC AL IV-LEA (brusc) : Stiu ! stiu ! Nu puteau sta sa m-astepte pe mine, pâna ma vindec ! Nici macar cei care mi-au împuns pe la spate calul meu înzorzonat… cu spada, pâna la sânge !…
DI NOLLI (impresionat) : Cum? Cum ?
HENRIC AL IV-LEA : Da, miseleste, pe la spate, ca sa-l faca sa azvârle din copite si sa ma buseasca de pamânt !
DOAMNA MATILDE (brusc, cu groaza) : Dar asta e un lucru pe care-l aflu abia acum !…
HENRIC AL IV-LEA : O fi fost si asta tot asa… în gluma !
DOAMNA MATILDE : Dar cine a fost ? Cine calarea în spatele nostru ?
HENRIC AL IV-LEA : Nu mai are rost s-o stii ! Toti cei ce au continuat sa petreaca la ospatul de care vorbeam, si care acum ar vrea sa-mi dea resturile lor, marchiza, de blânda si de duioasa mila, fiindca le-o fi ramas lipita pe marginea blidului sleit, vreo farâma de remuscare… Foarte multumesc ! (Întorcându-se spre Doctor. ) Si-atuncea, doctore, va puteti da seama daca nu e cu totul nou, cazul asta, în analele nebuniei ! Am preferat sa ramân nebun, gasind aici de-a gata, pregatite si puse la punct, toate cele trebuincioase pentru desfatarea aceasta atât de noua : sa-mi traiesc nebunia, cu cea mai lucida constiinta posibila si sa ma razbun astfel de brutalitatea… bolovanului care mi-a zdruncinat creierii !… Si singuratatea asta – asa scalâmba, pustie si hâda cum mi-a aparut când am deschis ochii – sa mi-o îmbrac pe data, cum pot mai bine, în culorile si splendoarea zilei aceleia îndepartate de carnaval – când dumneata ( o priveste pe Matilde, dar arata spre Frida*), marchiza ai repurtat victoria cea mare ! – si sa-i oblig pe toti cei ce mi se înfatisau dinaintea ochilor, sa o joace mai departe, pe toti dracii, acuma doar ca sa-mi petrec eu, acea faimoasa mascarada din vremi uitate, care fusese – pentru voi, pentru mine, nu ! – o comedie de o zi ! S-o fac sa devina pe veci nu o comedie, nu, ci o realitate, realitatea unei nebunii adevarate : toti aici, mascati, si sala tronului, si-acesti patru sfetnici ai mei de taina : consilieri secreti si, se subîntelege, caiafe ! (Se întoarce brusc spre ei). As vrea sa stiu ce-ati avut de câstigat dând pe fata taina ca ma vindecasem ! Daca-s sanatos, înseamna ca de voi nu mai este nevoie si va veti pierde slujba ! Sa te încrezi în cineva, asta da, asta într-adevar e o treaba de nebun ! Ah, dar va acuz acum eu, e rândul meu ! Stiti ? Aflati ca le trasnise prin cap sa se apuce si ei acuma de facut farse ca mine si sa-si râda de voi jucând mai departe comedia !
Izbucneste în râs. Râd, dar deconcertati, si ceilalti, afara de Doamna Matilde.
BELCREDI (catre DI Nolli) : Ce spui ?… Nu-i rau defel…
DI NOLLI (catre cei patru tineri) : Voi ?
HENRIC AL IV-LEA : Trebuie sa-i ierti ! Asta ( îsi scutura haina de împarat), asta pentru mine este caricatura voita a celeilalte mascarade, a celei neîntrerupte, de fiecare clipa, în care suntem fara voia noastra paiatele (arata spre Belcredi), atunci când fara s-o stim ne mascam în ceea ce ni se pare c-am fi, haina asta, iertati-i, ei înca nu si-o vad ca pe propria lor persoana. (Întorcându-se din nou spre Belcredi.) Stii ? Te deprinzi foarte lesne ! si te plimbi fara nici o greutate, uite-asa… sub masca personajului tragic pe care-l joci… (îl joaca)…uite-asa într-o sala ca asta ! Fii atent doctore ! Îmi aduc aminte de un preot frumos – de buna seama irlandez – care dormea la soare, într-o zi de noiembrie, sprijinit cu bratul de spatarul unei banci, într-o gradina publica. Plutea asa, ca înecat în placerea aurita a caldurii, care lui trebuie sa i se fi parut ca vara ! Puteti fi siguri ca în clipa aceea nu mai stia nici ca e preot, nici unde se afla. Visa ! Si cine poate sti ce visa ! Pe lânga el a trecut atunci un strengar, care a rupt o floare, cu tulpina cu tot, si în treacat, asa, l-a gâdilat pe preot aici, sub barba. L-am vazut deschizând ochii, care-i râdeau, si l-am vazut râzând, râsul fericirii din vis; nu-si aducea aminte de nimic. Dar brusc, într-o clipa, s-a întepenit la loc în rasa lui preoteasca, si în ochii mei, pentru ca preotii irlandezi îsi apara seriozitatea credintei lor catolice cu acelasi zel cu care eu apar drepturile sacrosancte ale monarhiei ereditare. Sunt vindecat, doctore: pentru ca-mi dau perfect seama ca fac pe nebunul, aici, în fata voastra, si fac pe nebunul cu tot calmul ! Pacat de voi ca o traiti atât de agitat, fara sa va vedeti si sa va stiti, nebunia !
BELCREDI :Asta-i buna ! Am ajuns, daca bagati de seama, la concluzia ca nebunii suntem noi acuma !
HENRIC AL IV-LEA (cu o tresarire pe care se straduieste totusi sa si-o retina) : Daca n-ati fi fost nebuni, tu si cu ea ( o arata pe marchiza), ati fi venit împreuna la mine ?
BELCREDI : Eu, sa spun drept, am venit crezând ca nebunul esti tu.
HENRIC AL IV-LEA ( brusc si tare, aratând pe marchiza) : Si ea ?
BELCREDI : A, ea ? Nu stiu…Vad ca sta ca vrajita de tot ce spui…fascinata de “nebunia” asta a ta constienta ! (Se întoarce spre ea.) Împopotonata cum esti, ce sa spun, ai putea chiar ramâne aici, cu el, sa-ti traiesti aievea nebunia asta, marchiza…
DOAMNA MATILDE : Esti insolent !
HENRIC AL IV-LEA (repede, cautând s-o împace) : Nu te potrivi ! Nu-l baga în seama. Continua sa ma provoace si doctorul l-a avertizat sa nu ma irite ! (Întorcându-se spre Belcredi.) Dar de ce vrei sa ma mai irite tot ce s-a întâmplat între noi ? Rolul pe care-l ai în nenorocirile mele, cu ea (arata spre marchiza si se întoarce apoi spre ea, aratându-l pe Belcredi), rolul pe care-l joaca el acum în viata ta ? Asta de-aici e viata mea ! Nu e a voastra ! Pe-a voastra, viata în care-ati îmbatrânit, eu n-am trait-o ! (Catre Doamna Matilde.) Asta voiai sa-mi spui, asta voiai sa-mi demonstrezi, facând sacrificiul sa te îmbraci asa, dupa sfatul doctorului ? Oho, e foarte bine pus pe scena, ti-am mai spus-o, doctore. “Iata-ne cum eram amândoi pe-atuncea, ei ? si ia uite cum suntem acuma !”
Dar eu sunt un alt fel de nebun decât voi, doctore ! Eu stiu foarte bine ca cel de colo (arata spre Di Nolli) nu pot fi eu, pentru ca Henric al IV-lea sunt eu, nu el ! Eu, aici, de douazeci de ani, pricepeti ? Tintuit în vesnicia asta de masca ! I-a trait ea (arata spre marchiza), s-a bucurat ea de ei, de acesti douazeci de ani, ca sa ajunga, uite-o ! – asa cum eu nu o mai pot recunoaste ! Pentru ca eu o cunosc asa. (O arata spre Frida si se apropie de ea.) Pentru mine, e vesnic asa…Îmi pareti cu totii niste copii pe care pot sa-i sperii !… (Fridei.) Si tie ti-au facut frica de-a binelea, copila mea, de farsa la care se gândeau ei… Ce miracol înfiorator : visul, care învie în fiinta ta, mai viu ca niciodata ! Erai, acolo, o imagine : Te-au facut femeie în carne si oase. Esti a mea acum ! Esti a mea ! A mea ! A mea, de drept ! (O cuprinde cu bratele râzând ca un nebun, în vreme ce toti ceilalti tipa înspaimântati : dar cum ei dau fuga sa i-o smulga din brate pe Frida, devine furios, înfricosator si striga catre cei patru tineri ai sai.) Tineti-i ! Tineti-i ! Va ordon sa-i tineti ! Nu-i lasati !
Cei patru tineri, în uluirea lor, ca si cum ar fi hipnotizati, dau sa-i tina, ca niste automate, pe Di Nolli, pe Doctor si pe Belcredi.
BELCREDI ( se elibereaza brusc si se azvârle asupra lui Henric al IV-lea) : Da-i drumul ! Da-i drumul 1 Nu esti nebun ! Te prefaci !
HENRIC AL IV-LEA ( fulgerator, smulgând sabia de la soldul lui Landolfo care e mai aproape) : Nu sunt nebun ? Na-ti !
Îl raneste la pântece. Se aude un urlet de groaza. Toti alearga sa-l sustina pe Belcredi, excalmând în mijlocul tumultului :
DI NOLLI : Te-a ranit ?
BERTOLDO : L-a înjunghiat ! L-a înjunghiat !
DOCTORUL : Spuneam eu !
FRIDA : Oh, Dumnezeule !
DI NOLLI : Frida, vino aici !
DOAMNA MATILDE : E nebun ! E nebun !
DI NOLLI : Tineti-l !
BELCREDI ( în timp ce-l transporta pe usa din stânga, protesteaza salbatic ) : Nu ! Nu esti nebun ! Nu e nebun ! Nu e nebun !…
Ies cu el pe usa din stânga strigând, si continua sa strige de dincolo, pâna ce, pe deasupra celorlalte strigate, se aude unul, foarte ascutit, al Doamnei Matilde, dupa care urmeaza tacere.
HENRIC AL IV-LEA ( ramas pe scena între Landolfo, Arialdo si Ordulfo, cu ochii holbati, scos din minti de propria lui nalucire adusa la viata, care într-o clipa l-a împins la crima) : Acuma, da !… N-avem încotro…( îi cheama în jurul lui, ca spre a se adaposti)… aici, împreuna, aici, unul lânga altul… si pe vecie !…
* Fiica Matildei.