Înainte de a încerca să expun un punct de vedere personal asupra formării în opinia publică a imaginii unui “duşman”, aş începe cu câteva amintiri despre duşmanii mei, în diferite etape ale vieţii mele.
La 6 ani, la Iaşi în 1939, când pentru prima oară toată familia mea s-a ascuns în beci pentru că atelierul lui tata era atacat de legionari şi se auzea zgomotul geamurilor sparte cu pietre iar eu eram cuprins de o frică animalică, inconştientă, o auzeam pe bunica-mea, “baba Roza”, cum îi spuneam eu, pronunţând: “olă ţurăs, of vulăhs cop!” („toate necazurile – pe capul valahilor” – trad. aprox.), am asociat în mod automat pe primii mei duşmani cu numele lor de “valahi”, fără să ştiu ce reprezintă acest cuvânt.
Următorul “duşman” a fost un ofiţer rus, echipat cu tot harnaşamentul tipic al comisarilor sovietici, care, postat pe mijlocul podului de pe peste Prut, la Ungheni, ne-a interzis trecerea familiei noastre cu un singur cuvânt, repetat de câteva ori (primul cuvânt din limba rusă pe care l-am învăţat!) – ”nazad!”. Acest tip de “duşman” nu a rezistat în concepţia mea decât un an, până când un alt comisar, cazac de pe Don, care-l proteja pe tata, mi-a dat pistolul lui ca să trag cu el în tavan. Şi nişte copii ruşi, care îmi strigau: “рыжий жиденок” – „jidanas roşcovan”, au devenit “duşmanii” mei, dar nu pentru jignirile prin cuvintele cărora nu le înţelegeam pe atunci sensul, ci pentru bătăile asociate pe care mi le aplicau în continuarea vorbelor. Dar, după ce un bun prieten de-al meu, Ioşka-polonezul, m-a instruit în ale bătăii de stradă, aceşti “duşmani” s-au dovedit a fi nişte fricoşi care mă ocoleau de la distanţă atunci când mă vedeau, arătând şi un vădit respect pentru felul cum îi puneam la punct!
Evident că în prima zi de război, 22 Iunie 1941, urletul în picaj al avioanelor, înseşi avioanele dar şi oamenii din ele, numiţi de toată lumea “nemţi”, care m-au rănit grav cu schijele de la “bombele” aruncate (intrate şi ele, în categoria de ai mei “duşmani”), mi-au completat definitiv multitudinea chipurilor “duşmanului” (mai târziu am aflat că la bombardarea Chişinăului au participat şi piloţi români).
Pe măsură ce creşteam, noţiunea de “duşman” a început să se diferenţieze în două categorii: cei „de moarte” şi cei care îmi puteau aduce nişte avantaje – cei faţă de care am căpătat şi nişte valenţe afective, paradoxale, pe atunci greu de explicat.
În anul de foamete cruntă – 1946 – aveam în clasa a 5-a un coleg, un băiat foarte gras, nu-i mai ţin minte numele, fiul unui “ştab” (presupuneam eu) pentru că era singurul care, în pauza mare, scotea din ghiozdan (doar doi-trei elevi din clasa aveau aşa ceva!) un sandwich uriaş – 2 (două!) felii de pâine (ştie cineva ce înseamnă “pâine” pe timp de foamete?), cu felii groase de salam sau alte rarităţi absolute pentru restul lumii. Mai întâi i-am cerut să-mi dea şi mie o bucăţică. A refuzat categoric, aşa că după ore l-am aşteptat afară şi i-am tras o bătaie bună doar cu pumnii la ficat, să nu rămână cumva urme care să mă implice. Dar lecţia a funcţionat! De atunci, în fiecare pauză, grăsanul rupea o bucată din sandwich pentru mine, şi se uita victorios la ceilalţi flamanzi, să vadă dacă mai îndrăznea careva să-i ceară o bucăţică, pentru că se baza pe protecţia mea! Ciudat este că simţeam un fel de afecţiune specială pentru acest fost “duşman”, probabil ca un fel de apreciere a donaţiilor lui. Bănuiesc că şi azi, toţi “protectorii“ simt acest gen de afecţiune pentru victimele lor!
De-a lungul timpului, acest gen de afecţiune pentru victime s-a transformat treptat, prin conştientizare şi educaţie, în sentimente de compasiune şi înţelegere a firii umane, astfel că am devenit foarte iertător cu cei care încălcau conduita socială socotită ca normală, şi care primeau din partea mea şi înţelegere, şi iertare. Exact în sensul exprimat în limba română prin a fi “prost de bun”.
Pe acest gen de comportament, un exemplu din perioada când eram la practica din studenţie la Uzina de Scule din Râşnov şi făceam naveta cu autobuzul de la Braşov la Râşnov. Într-o zi un ţigan beat, refuzat de şofer, a aruncat cu pietre în autobuz, a spart geamul, şoferul a oprit, eu şi alţi câţiva am sărit afară, şi eu fiind sportiv de performanţă, am fost primul care l-am prins, şi l-am imobilizat, bine strâns cu braţele. Omul era atât de slab fizic, încât mi s-a făcut milă de el, i-am şoptit: “fugi!” şi i-am dat drumul, iar celorlalţi urmăritori le-am spus: “s-a smuls, al dracului de ţigan!”. Asemenea situaţii, în care eram excesiv de iertător, s-au repetat, în toată viaţa mea, probabil ca un efect reminiscent din copilărie, când eram “de cealaltă parte” a legilor morale unanim acceptate, cele socotite ca fiind “pozitive”!
Acum, cred că trebuie să fim foarte, foarte circumspecţi când definim un fapt ca fiind duşmănos, sau pe un om că ne este duşman, sau chiar un popor întreg ca fiind “duşmanul nostru”. Trebuie să înţelegem că judecarea altora este o acţiune la fel de complexă ca viaţa însăşi.
Iată câteva consideraţii personale (sic!) asupra formării categoriilor de “duşmani”.
Cu excepţia unor caracteristici biorasiale care ne diferenţiază din punct de vedere fizionomic, noi, oamenii speciei homo sapiens, suntem total diferiţi de la un om la altul, dar în acelaşi timp suntem cu toţii egali între noi. Diferiţi şi egali. Nu doar diferiţi sau doar egali. Fără nicio îndoială!
Dincolo de această sintagma pozitivă – “diferiţi şi egali” – încep aspectele negative ale omului istoric, sau ale celui contemporan. Întreaga istorie a omenirii este un război continuu, întrerupt doar de scurte pauze necesare tragerii respiraţiei, şi apoi iar la război! Rasismul, naţionalismul, falsul patriotism, apartenenţa la un anume grup format pe nişte criterii morale, culturale, religioase, sexuale, etc., sunt cauze, şi motive în acelaşi timp, pentru a defini chipul unui duşman, de cele mai multe ori “necesar” pentru realizarea unor scopuri egoiste-personale sau de grup.
Dacă acceptăm sintagma: “toţi egali – toţi diferiţi”, absolut toate clasificările de apartenenţă la un anume curent sau/şi categoriile de “duşmani” devin artificiale, false, imaginare şi imaginate. Cu două excepţii: comiterea de “crime împotriva umanităţii”, aşa cum aceasta este definită în legislaţia internaţională, şi uciderea intenţionată. Porunca lui Moise, indiferent dacă este venită de la Dumnezeu, sau de la el însuşi – “Să nu ucizi!” – are valoare absolută.
Când este război, fiecare individ din tabăra adversă îţi este duşmanul de tău de moarte pe plan individual, dar şi pe plan colectiv, toţi membrii taberei adverse sunt duşmani de moarte pentru tabăra ta.
Cum este posibil ca un om civilizat care acceptă sintagma “egal-diferit “, să accepte peste noapte (de multe ori nici nu este nevoie decât de câteva minute!) că omul din tabăra adversă, apreciat şi respectat până la declanşarea unui conflict de grup, a devenit deodată duşmanul tău, şi nu numai că poţi, sau ai voie să-l omorî, dar chiar trebuie să faci acest lucru, în numele cauzei “drepte” pe care o reclamă grupul din care tu eşti parte?
După părerea mea, total neprofesionistă într-ale politicii şi filosofiei, părerea unui om cu o oarecare experienţă de viaţă, aşa cum suntem cu toţii cei care considerăm că suntem “egali-diferiţi”, există cel puţin patru grupe de justificări pentru etichetarea unei persoane, sau prin extensie inductivă, a unui grup de persoane, ca fiind “duşmanul” sau “duşmanii” noştri.
1. Atavismul – ancestralul biologic;
2. Acceptarea cu uşurinţă, pe negândite, în mod automat a propagandei şi poziţionarea contra subiectului din acea propagandă;
3. O cauza “justă”, reală şi obiectivă;
4. Apărarea şi perpetuarea unor privilegii.
Fără a intră în detalierea cauzelor, să încercăm să vedem care este tehnologia de realizare a “chipului duşmanului”.
Factorul principal care creează chipul “duşmanului” este propaganda, cea care are rolul să ne convingă să acţionăm pentru că duşmanul este rău, criminal, un animal sângeros, un duşman care vrea să ne lichideze pe noi, pe copii noştri, să ne ia libertăţile, să ne subjuge, să ne înfometeze, să ne ţină în frig şi sărăcie, să ne discrimineze, să ne distrugă valorile noastre spirituale, să ne ia ţara şi s-o desfiinţeze, să ne compromită ideologia la care am aderat – mai mult sau mai puţin.
Propaganda trebuie să ne convingă să acţionăm pentru supravieţuirea şi conservarea noastră şi a stilului nostru de viaţă. Ori noi, ori ei.
Toate tipurile de arte – scrisul, pictura, muzica, toată media modernă, de la mijloacele oficiale până la cele subterane, zvonistica, provocarea, infiltrarea de agenţi, absolut tot ce a creat omenirea şi bun şi rău este folosit de propagandă ca o armă a urii faţă de “duşman”.
Ar fi superfluu să dau acum exemple de cum arată “duşmanul” de-a lungul istoriei, pentru ambele tabere ale unui conflict.
Paradoxal este faptul că, indiferent de nivelul de cultură al unui popor, propaganda reuşeşte întotdeauna să deformeze realitatea, fie că este vorba de evenimente sau/şi comportamente reale sau imaginate. Ca exemplul perpetuu se dă Germania.
Am pomenit termenul de “război just”. Acest termen este justificat pentru un război doar în cazul când se comit “crime împotriva umanităţii”, aşa cum aceasta este definită în legislaţia internaţională.
Momentan îmi vin în minte câteva exemple de “chipuri de duşmani”.
Ura-patrioţii ruşi, în proporţie de 85%, cei care acum aplaudă politica de agresiune a lui Putin împotriva Ucrainei (deocamdată!), au de ales între două tipuri de atitudine faţă de un conflict teritorial. Ori să se manifeste cum este normal, ca cetăţeni loiali ai unui stat dominat de drepturile universale ale omului, sau să se lase în voia spiritului “imperial rus” care se manifestă cu putere la acest popor încă din timpurile lui Ivan cel Groaznic.
Şi au ales a două variantă, fapt din care rezultă clar că sunt dispuşi să înghită fără să mestece cât de cât tot ce le serveşte propaganda Kremlinului, prin media – slugă supusă a ţarului-Putin. Ucrainenii, până mai ieri ”poporul frate”, este acum un popor fascist, banderovist, ultra-naţionalist, extremist, iar conducerea de la Kiev este “Hunta de la Kiev”, care este manevrată de “maimuţa-negrotei” – preşedintele american şi cercurile “reacţionare” ale SUA şi ale Apusului, putrede până în măduva oaselor, care au fost în stare să glorifice un cântăreţ-femeie cu barbă şi care
simbolizează în modul cel mai elocvent putreziciunea culturii europene (vorbă de la Jirinovskii)!
Calea formării chipului de duşman este bine bătătorită şi pentru românii de o anume vârstă, cei care au trecut printre şirurile de “duşmani ai poporului”, fie ei din interior – clasele burghezo-moşiereşti, chiaburi, politicieni trădători de ţară liberalii şi ţărăniştii, deviatori şi fracţionişti, duşmani de moarte ai politicii partidului “nostru”, etc., fie cei din exterior, cum era Tito de exemplu, “călăul Ti-topor”, un măcelar de oameni, prezentat ca o fiară grasă, cu mâinile şi cu un topor însângerate.
Nu ştiu cu ce s-au făcut vinovate animalele sălbatice ca să fie luate ca modele pentru “duşmanii” oamenilor, atâta timp cât oamenii sunt cei care dau dovadă certă de sălbăticie şi ura nemăsurată şi nejustificată, asta, pentru o specie care se crede “superioară”, în timp ce inconştientele animale îşi trăiesc viaţa lor în modil cel mai natural posibil, doar în limitele firii şi necesităţilor lor fireşti.
Propaganda din media oficială rusă transformă imaginea reală a unui agresor, comparabil cu o fiară care a simţit mirosul sângelui (cum este pentru ruşi instabilitatea statului frate ucrainean, aflat într-o tranziţie revoluţionară) într-un apărător al victimelor fasciştilor de la Kiev.
Pe ce se bazează sfidarea nemărginită a întregii lumi civilizate? Pe faptul că ruşii au rachete şi bombă atomică, pe dorinţa lor de afirmare ca o mare putere mondială supravieţuit şi renăscut dorinţa de refacere a acelui statut.
Faptul că ruşii au rachete şi bombe atomice, sateliţi şi resurse naturale imense, nu este suficient pentru o astfel de grandomanie în politica lor mondială. Şi o ţară islamică, cu resurse bogate, poate avea pretenţii de superioritate, dar stilul lor de viaţă înapoiat, primitiv sau medieval, poate justifica asemenea pretenţii, chiar dacă ar ajunge să poată lansa rachete?
Nu este exclus ca pe lângă tendinţele expansioniste ale lui Putin, pe acesta să-l domine şi frica faţă de posibilitatea unui “Maidan” rusesc, deşi, cel puţin în momentul de faţă, febra patriotismului a atins în Rusia cote foarte ridicate. Răzbunarea lui Putin faţă de măsurile de coerciţie ale Vestului in raport cu Rusia pentru agresivitatea ei ating deja cote iraţionale. De exemplu ordinul lui Putin de a bloca orice import de alimente din Vest. Fără îndoială că acest embargo, va lovi anumite sectoare agro-industriale ale UE şi SUA. Dar efectul acestor măsuri va fi suportat de populaţia Rusiei, care, deja învăţată cu produsele de calitate europeană, se va trezi în faţă rafturilor goale! Se pare că marele ţar nu-şi dă seama că-şi bagă cuie în talpă. Ca să facă să-i moară capra vecinului, Putin îşi omoară toate caprele proprii, şi în felul acesta îşi grăbeşte sfârşitul.
În momentul în care lumea, şi indivizii umani, fiecare în parte, se vor gândi şi vor conştientiza că “duşmanul” este şi el un om ca tine, are copii şi familie de apărat, ca şi tine, suferă şi se bucură la fel ca şi tine, atunci se va naşte mai întâi tendinţa, apoi metoda de a încerca rezolvarea cu prioritate a conflictelor pe cai paşnice, se va naşte calea umană de a preveni sau/şi de a opri un război, doar prin mijloace paşnice.
O baricada are două laturi. Şi problema baricadei nu este ce parte a ei are dreptate, ci doar faptul că ea nu trebuia să ia naştere.
@Pincu Sfartz
Citesc mereu cu interes şi plăcere amintirile dumneavostră!
Unele întâmplări pe care le relataţi nu le înţeleg suficient. De exemplu:
– comisarul sovietic de pe podul de peste Prut la Ungheni şi care striga „înapoi” … care era contextul, când se întâmpla, ce căuta familia dv. pe acel pod?
– „cazacul de pe Don” care îl proteja pe tatăl dv. : când? de ce anume îl proteja? cum şi de ce aţi ajuns acolo?
@ Alexandru Leibovici
1. În articolul „Amintiri prin uşa întredeschisă a copilăriei…”, publicat în „Acum” (http://acum.tv/articol/62213/), am relatat împrejurările (nov. 1940) în care un comisar român care, aflând că tata şi cei doi fraţi ai lui sunt pe o lista a legionarilor cu cei care trebuiau lichidaţi fizic, ne-a condus până la podul din Ungheni ca să trecem graniţa spre Basarabia. Ghinionul nostru a fost că am ajuns în dimineaţa zilei când s-a închis graniţa, graniţa care rămăsese până atunci deschisă în conformitate cu prevederile ultimatumului din iunie dat de URSS României. De aceea comisarul sovietic ne striga: ”nazad”. În acel moment tata ne-a înşfăcat pe mine şi fratele meu (eu 7 ani, fratele – 8) şi a vrut să se arunce de pe pod, fapt care l-a mişcat pe acel comisar, care a dispus ca bariera să fie ridicată, pentru ultima oară!
2. Când gara din Salsk (oraşul raional care cuprindea în jurisdicţia lui şi staniţa Proletarskaia pe Don), a fost bombardată de nemţi, distrugând-o în totalitate, împreună cu sute de oameni civili şi paznicii din convoiul cu exilaţii din Chişinău, ne-am pomenit, după ce am avut norocul să supravieţuim, că suntem momentan liberi, fără nicio pază. Aşa că am mers pe jos până la staniţa căzăcească Proletarskaia, unde tata a început să lucreze imediat cizme cu fason, care erau extrem de apreciate de cazaci. Sediul nostru era chiar la comisariatul militar, iar tata, care ar fi trebuit să fie mobilizat (cu câteva zile înainte, însuşi mareşalul Semion Budionnîi fusese în staniţă să-i mobilizeze pe toţi cei capabili de luptă!), dar comisarul l-a blocat pe tata cu o „bronia” (scutire de mobilizare) că să-i facă câteva perechi de cizme! Dar după trei săptămâni de viaţă bună (cazacii aduceau căruţe întregi cu făină şi slănină pentru o pereche de cizme!), NKVD-ul ne-a descoperit, şi călătoria noastră sub pază militară a continuat până la Iakutsk, în lagărul de la Handâga (1942).
Acel comisar – păcat că nu ştiu cum îl chema – se juca cu mine, şi acolo am tras pentru prima oară cu o armă – în tavan!
P.S. În ziua când s-a oprit trecerea în ambele sensuri peste podul de la Ungheni, partea română era pustie, dar în partea rusească (moldovenească?) era aglomeraţie mare. Sunt sigur acum, când am aflat ce au făcut ruşii cu basarabenii indezirabili, că toţi aceia care nu au mai trecut în România, au cunoscut lagărele din Siberia!
Domnule Sfartz, va multumesc mult pentru acest articol. Amintirile Dvs sunt ca intotdeauna nemaipomenit de interesante, sunt ca un vin spumos care te racoreste.
Cand am citit despre mestesugul parintelui Dvs cu cizme de calitate, mi-a venit imediat in memorie povestirea lui Vladimir Voinovici „Aventurile soldatului Cionkin”. Sa-mi fie iertat faptul ca plasez acest link in limba rusa: Cizmarul evreu si NKVD-istul – https://www.youtube.com/watch?v=ER4TQ9_4vXY
Zinovii Gerdt a fost unul din cei mai iubiti actori in URSS!!!
@ Alexandru Grosu
Splendidă tragi-comedie cu Iosif…Moiseevici… Stalin!
Şi nu pare deloc doar o aluzie, binomul: Stalin-faţă în faţă-cu un evreu însângerat!
Cât s-au schimbat, oamenii şi locurile copilăriei! La 9 ani mă bălăceam într-un pârâu nămolos numit Mânici, ca acum acolo să fie un lac de 15 ori mai mare decăt lacul nostru de la Bicaz! La 9 ani, cazacii din Proletarskaia erau duşmanii puterii sovietice, ca azi urmaşii lor să lupte contra poporului „frate” ucrainean pentru refacerea puterii sovietice!!
Nu, domnule Sfartz, cazacii rusi nu lupta pentru refacerea puterii sovietice. Ei intotdeauna au luptat pentru intarirea Imperiului Rus. Ei nu lupta azi in Ucraina pentru „dictatura proletariatului”, lupta pentru transformarea Ucrainei in gubernie ruseasca, asa cum a fost pe timpul tatucului tsar pravoslavnic.
Va mai amintiti cum mergeau cazacii rusi in Siberia, cum pe timpul lui Ioan cel Groaznic i-au adus ca dar hanatul Siberiei cucerit de Ermak? Ca au luptat impotriva bolsevicilor aveti perfecta dreptate, multi dintre ei au fost exterminati, dispersati, impuscati de bolsevici. Luptau cu bolsevicii pentru ca nu doreau sa-si imparta privelegiile date de imparatii rusi cu „coate goale”.
Putin nu este Lenin. El nu opteaza pentru internationalism, ci doar pentru ideea rusa. El doreste consolidarea rusilor in jurul Rusiei. Este evident ca foloseste metode KGB-iste din timpul URSS, ca foloseste nostalgia populatiei dupa URSS pentru a-si atinge scopurile.
În „Pe Donul liniştit” al lui Şolohov, cazacii erau divizaţi şi „pro” şi „contra”.
Centrul răscoalei cazacilor împotriva puterii sovietice a fost staniţa Vesenskaia, vecină cu Proletarskaia, unde am poposit pentru 3 săptămâni. Ei bine, la cât înţelegeam eu pe atunci (de fapt nu înţelegeam mare lucru) din gura unui cazac bătrân şi fără un picior, „diadia Alexei”, care le arāta copiilor cum se taie cu sabia (el tăia de fapt buruienile, dar cu o furie care îl transfigura!), şi din vorbele lui, care mi-au rămas întipărite în minte, el rezuma : „Stalin e prost, merge deadreptul şi calcă prin bălţi, dar Lenin era deştept, ocolea bălţile”! Şi: ”Lenin era un om mare, ne-a făcut un magazin din care puteai să iei ce doreşti, fără bani!! Numai că magazinul s-a golit repede, şi aşa a rămas!
În fapt, „voluntarii” s-au dus să jefuiască, altfel ce ar cauta cecenii acolo, care mai înainte se luptau pe viaţă şi pe moarte cu ruşii??
Este corect ca cecenii s-au luptat pe viata si pe moarte cu rusii. Insa au pierdut, dar multi din cei care au trecut prin razboi nu mai doresc viata linistita. Ei au nevoie de aventuri, de primejdii. De aceea si se duc acolo unde este razboi.
Cazacii au fost intotdeauna aventurieri, au tot mers sa prade Turcia, Persia, Siberia, au ajuns pe jos pana in Ciukotka, cine-i stie, poate ca si in Alasca. Numele lui Razin, Ermac, Dejneov, Habarov, etc sunt cunoscute. Unde ajungeau spuneau ca este pamant rusesc: „iskonno russkaia zemlya”. Au participat activ la cucerirea Caucazului. S-au rasculat uneori impotriva tarilor rusi: Razin, Pugaciov, dar mai intotdeauna au fost loiali monarhului rus. Si azi ii sunt loiali lui Putin.
A propos pe Donul Linistit: un priten de al meu rus din Moscova actualmente in USA de vreo 15 ani mi-a povestit ca circula in Moscova urmatoarea poveste. Autorul romanului nu era Solohov ci un alt ofiter sovietic.
Se pare ca autorul adevarat murise sau a fost ranit pe front si astfel Solohov, om de partid poate comisar, a devenit scriitor celebru. Cunoaste cineva amanunte relativ la acest roman?
Dupa cate am citit, domnule Charlie, chiar de la inceput Sholohov a fost invinuit de plagiat.
Chiar A. Soljenitsin spunea ca un om tanar de 22 de ani (Sholohov avea 22 de ani cand a inceput sa scrie cartea) nu poate avea experienta unui scriitor capabil sa scrie asa ceva. Multi afirmau ca Sholohov nu avea cultura necesara pentru o carte ca aceasta. S-a vorbit mult ca adevaratul autor a fost un ofitser albgardist, cazac si el, din stanitsa (sat cazacesc) Glazunovskaya. Numele era Feodor Kriukov. Acest scriitor a participat la razboiul civil, a murit in 1920 de tifos. Exista o parere ca anume acest om a scris prima parte a romanului.
Dar nu este cert daca e asa sau ba. Au fost gasite manuscrisele acestei carti, prezentate de catre Sholohov comisiei de editare. Expertiza grafologica a demonstrat ca este scrisul sotiei lui Sholohov si toate indreptarile sunt facute de mana scriitorului. Insa oponentii spun ca el nu a copiat romanul lui Kriukov, ci doar s-a folosit de el pentru a scrie versiunea sa. Nici astazi nu este clar.
Desigur ca sunt mai multe versiuni, aceasta cu Kriukov este doar una din multe altele.
De fapt Sholohov a prezentat manuscrisul comisiei de cercetare a plagiatului, comisie organizata de sora lui V.I.Lenin, Maria Ilinicina Ulianova. Din comisie faceau parte scriitorii Serafimovici, Averbach, Fadeev, Kirshon si Stavski. Sholohov le-a demonstrat manuscrisul cartii:
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/04/%D0%A8%D0%BE%D0%BB%D0%BE%D1%85%D0%BE%D0%B2%D1%81%D0%BA%D0%B0%D1%8F_%D1%80%D1%83%D0%BA%D0%BE%D0%BF%D0%B8%D1%81%D1%8C_%E2%80%94_%D1%87%D0%B5%D1%80%D0%BD%D0%BE%D0%B2%D0%B8%D0%BA.jpg
Apoi manuscrisul a fost pierdut. A fost gasit doar in 1999, dupa moartea unei persoane, care nega ca acest manuscris exista.
Se pare că manuscrisul regăsit în 1999 nu pune punct dezbaterii. Adepţii tezei plagiatului îl consideră chiar dovadă că au dreptate!
Problema este foarte încurcată, sunt şi multe variante care diferă prin gradul de plagiatură pe care îl argumentează.
Un sumar al polemicii care pare a fi complet şi care aduce argumentele unora şi ale altora este acesta. Plus discuţiile respective. Din păcate este numai în ruseşte (cum, nu ştiţi ruseşte??! 🙂 ).
Fără să fi citit totul şi cu prea mare atenţie, impresia mea este că în orice caz suspiciunile de plagiat sunt destul de bine fondate.
Răspunzând d-lui CHARLIE : povestea care circulă la Moscova nu este nouă, circulă deja din 1928, chiar de la publicarea lucrării.
Lupta pentru adevăr nu este univocă. Întotdeauna cei care au puterea au mai mult adevăr, mai multă dreptate decât restul lumii. Puterea poate schimba orice adevăr-doreşte ea.
Luaţi un exemplu convingător despre aceste afirmaţii, din cazul unui plagiator ajuns prim-ministru, şi nu numai că este menţinut de putere-în postura de „miel nevinovat”, dar este chiar promovat de aceasta putere perversa la postul de preşedinte!!
De aceea dezbaterea de mai sus, asupra faptului că a fost sau nu a fost Şolohov plagiator, nu are nici un sens. E bună la ceva opera respectivă? Dacă da, nu are importanţă cine este autorul; Aşa se promovează cultul personalităţii, ce şi cui îi aparţin meritele.
Aceiaşi metodologie se aplică şi la crearea chipului duşmanului ca şi în crearea chipului salvatorului.