Una dintre cele mai importante descoperiri ale biochimiei moderne, ADN-ul (abrevierea acidului desoxyribonucleic) molecula eredităţii, a devenit, tam-nesam în Franţa, obiectul unor polemici lipsite de sens, sub pretextul că o astfel de investigaţie ar penetra, în mod abuziv, în „grădina secretă” a omului liber, smulgând organismului o sumedenie de informaţii preţioase. Ignorând voit imensele beneficii datorate sintetizării ADN-ului de către laureatul Premiului Nobel Arthur Komfeld în 1959, o parte, nu prea însemnată, a opiniei publice, a căşunat pe aplicarea acestui mijloc de cercetare minuţioasă în domeniul emigraţiei. Mai exact, în ceea ce privesc regrupările familiale.
Nu mai este un secret pentru nimeni existenţa falselor documente de identitate, certificate de naştere, de filiaţie, de căsătorie, etc., de care se serveşte miriada infractorilor pentru a obţine autorizaţii de sejur sau, de-a dreptul naturalizarea şi, implicit, drepturile adecvate. Ideea unui control riguros prin intermediul ADN-ulu n-ar trebui să ofuscheze pe nimeni, mai cu seamă pe respectabilii potrivnici care n-au nimic să-şi reproşeze.
Deşi hotărârea guvernului da a recurge la testul ADN în cazul cererilor de regrupare familială, a fost amendată şi votată de Parlament şi de Senat, vociferările opoziţiei continuă, ca de obicei, în faţa oricărei iniţiative guvernamentale, oricât ar fi ea de pertinentă.
Schimbul de informaţii în materie de ADN, recoltate şi conservate de numeroase State, sunt de o reală eficacitate în ceea ce priveşte „transhumanţa” planetară a delicvenţei şi a criminalităţii.
Criticat cu vehemenţă în 2001, când n-a mai fost rezervat exclusiv autorilor de abuzuri sau crime sexuale, FNAEG (Fişier naţional automatizat de amprente genetice) a devenit un mod de investigaţie curent, atât pentru autorităţile poliţieneşti, cât şi pentru expertizele judiciare comune.
În determinarea prezenţei unui suspect pe locul infracţiunii, sau pentru a pune capăt unei erori judiciare, amprentele genetice deţin rolul probelor incontestabile. Astăzi, cvasi totalitatea infracţiunilor penale, antrenând o pedeapsă penitenciară, implică o prelevare a ADN-ului, efectuată de serviciile de anchetă ale poliţiei sau ale jandarmeriei.
În 2002, Ministerele de Justiţie şi de Interne ale statelor din G8, au fost stimulate în căutarea mijloacelor permiţând identificarea cât mai precisă a autorilor de infracţiuni prin schimbul de informaţii existente în fişierele naţionale. În acelaşi timp, pentru a evita intruziunea nejustificată, alimentarea şi consultarea lor, fişierele naţionale automatizate sunt încadrate şi controlate cu o rigoare excepţională.
Aceasta nu înseamnă că vechiul Fişier naţional, creat de Alphonse Bertillon in 1905, va fi trimis la pubela istoriei. Dimpotrivă, coexistenţa lui cu noile metode persistă şi se completează. În mai multe oraşe însă, serviciile de identitate judiciară au fost dotate cu o nouă tehnologie, un scanner de amprente digitale, prezentând un dublu avantaj: pe de o parte se evită pătarea degetelor cu tuşul negru tradiţional, pe de alta, rezultatele pot fi cunoscute în timp record şi transmise prin internet la Fişierul central, numerizate şi comparate cu baza de date. Rezultatul se obţine în mai puţin de o jumătate de oră.
Desigur că o reflecţie se impune asupra articulaţiei dintre securitate şi libertatea individuală. Numai că mijloacele clasice de depistare a fraudelor şi, mai cu seamă, de luptă împotriva terorismului, nu sunt întotdeauna capabile să răspundă în timp util solicitărilor.
Nu încape îndoială că un uzaj abuziv al fişierelor, de către Ministerul de Interne, ar deveni contra-productiv şi probabil impopular. Astfel, Sindicatul naţional al magistraţilor atrage atenţia asupra unor eventuale derive: ”Se observă o utilizare crescândă a fişierelor şi a prelevării sistematice a ADN-ului în stadiul detenţiei provizorii”. Numai o lege bine concepută în acest sens poate menţine echilibrul. Cei care invocă pericolul utilizării sistematice a fişierelor, temându-se de pierderea libertăţii de a exista în afara evidenţelor, se gândesc desigur la controlul funcţionării acestui dispozitiv, mergând până la organizarea unui front de rezistenţă şi de refuz al fişelor ADN.
O prelevare de ADN nu este considerată ca un act medical care i-ar permite interesatului respingerea. Nu este deci posibil refuzul sumisiunii, doar dacă suntem gata să plătim, relativ scump, în faţa tribunalului. În Franţa, a se opune unei prize de amprentă genetică, este pasibilă de un an de închisoare fermă şi de o amendă de 15.000 de euro. „În plus, afirmă procurorul Damian Martinelli, este vorba de o infracţiune distinctă şi, în cazul prezentării pentru mai multe delicte, refuzul de prelevare, justifică o condamnare aparte care vine în surplus”.
În schimb cei achitaţi, relaxaţi, sau puşi definitiv în afara cauzei, pot cere ca amprentele lor să fie suprimate din fişierul naţional.
Aşadar, nu văd în ce ar putea fi chiar atât de jenantă o priză de amprentă genetică, mai ales când nu te simţi cu musca pe căciulă.
Amprentarea genetică nu este decât continuarea logică a cercetării criminalistice ştiinţifice. În caz contrar trebuie renunţat şi la metodele fixării imaginii, ale amprentelor digitale etc.
În fapt nu există cale de întoarcere considerând creşterea populaţiei şi diversificarea ei şi în consecinţă şi a infracţiunilor.