îţi scriu toate cuvintele nerostite
cum aş fi mingaiat obrazul tău ingrijorat în noapte
în aşteptarea mea
şi zîmbetul acela cînd aduni hainele aruncate prin cameră
şi spui -doamne ce împrăştiat!
cum aş fi sărutat mîna aceea petală pe fruntea mea
îmi amintesc nopţi cu febră
mîna ta se lăsa ca o adiere şi făcea minuni!
odată stăteau luptători în tranşee aplecaţi pe patul puştii
deasupra fum şi foc
purtau în buzunar fotografia mamei, a iubitei, a copilului
ca o floare de viaţă la butonieră
şi cuvintele scrise pe un genunchi în ploaie sau în arşiţă
de despărţire sau de dor
aşa îţi scriu cuvintele nerostite,
cald şi fum
din pămînt iese moartea să ştii, din pămînt,
uneori vine legănată pe spate de asin,
îi văd ochii mari şi negri şi nevinovaţi,
parcă ar vorbi cu ochii dar îmi spune doar
de propria lui moarte …
şi să- i spui tatei că ştiu
bărbaţii nu plîng decît în întuneric
îmbrăţişarea lui o port în inimă
şi căldură palmei pe umărul meu….
fii bărbat mi-a spus
şi eu sînt
uneori rîdem aici şi fumăm
chitara am lăsat o departe în verde
închis în ea s- a cuibărit ultimul cîntec de dragoste.
este o adiere uşoară de vînt
de aş vrea, aş putea auzi marea în depărtare
dar alt sunet urechea mea cuprinde : de tanc şi de grenade.
azi ar fi fost un Shabat frumos
am fi rîs în gura mare cu toţi
dar îţi scriu toate cuvintele nerostite
le scriu în cap
le scriu în inima
şi despre morţi
numai de bine…