ACUM.TV

Perifraza ultra-marxistă nici nu pare nepotrivită, şi, vorba lui Shakespeare, „De-aveţi răbdare s-ascultaţi povestea / Ne-om strădui să-nfăţişăm acestea”, vi se va părea… ultra-potrivită, căci tot este la mare vogă prefixul „ultra”, pentru a găsi o deplină justificare titlului. Ultra-stânga europeană şi nu numai pare să fi sărit chiar „câteva clase” în lupta ei pentru „dreapta” cauză palestiniană, dispusă a se închina Profetului alături de fundamentalismul islamic care face ravagii în Europa.

Din acest amalgam care se tot pritoceşte de câţiva ani buni încoace în alambicul ideologic al Uniunii Europene, nu avea cum să rezulte şi altceva decât un nor greu, imens şi otrăvitor de antisemitism care se lăţeşte şi se îngroaşă peste bătrâna Europă. Ceea ce părea în urmă cu vreo câţiva ani o „formă particulară” a antisemitismului, adică antisionismul, a devenit acum un sinonim aproape perfect al acestuia din urmă, şi asta pentru simplul motiv că lexicologia nu vrea să existe sinonime… perfecte!

La ora când scriu aceste rânduri (o oră care se tot prelungeşte de nişte ani buni – sau contrariul), titlul de campion al acestui tsunami de otravă pare să-l deţină Franţa, urmată îndeaproape de Marea Britanie şi concurată „la mustaţă” de Germania şi de Italia.

Care ar fi „punctajul” cu care Franţa conduce detaşat deocamdată? Ne vom rezuma, în limita spaţiului, la ultimele manifestări ale acestei mentalităţi-ideologii-religii, deşi istoria ar conduce la „evenimente” mai îndepărtate. La jumătatea acestei luni s-a organizat la Paris, aşa cum ultrastângiştii şi fundamentaliştii islamici obişnuiesc să facă, o demonstraţie anti-israeliană. Numărul manifestanţilor, după cum afirmă presa „normală”, s-a ridicat până la vreo 30.000. Dacă e Franţa, atunci e… firesc Doamne iartă-mă, fiindcă vorbim de o ţară unde organizaţiile stângiste şi islamiste sunt deosebit de puternice. „Nucleul” manifestaţiei, alcătuit de aceştia, cărora li s-au alăturat capete înfierbântate care nu prea ştiau pentru ce… militează, a iniţiat urlete de sloganuri pline de o violentă ură antisemită, precum „moarte evreilor” şi „Hamasul va învinge”, printr-o pădure nebună de steaguri israeliene unde Steaua lui David a fost înlocuită de câte o zvastică. N-au lipsit nici lozinci care glorificau un ucigaş de copii evrei, precum „cu toţii suntem Mohamed Mera”.

În articolul său intitulat „Între intifadă şi Noaptea de Cristal”, publicat de agenţia online „ Dreuze/Info”, cunoscutul ziarist-politolog Guy Millière foloseşte de mai multe ori, cu un ton neliniştit, locuţiunea adverbială „pentru prima oară”. În acest context, „a fost pentru prima oară când o mulţime de mii de oameni se identifică cu un ucigaş de copii evrei”.

În acelaşi articol, autorul nu ezită, pe bună dreptate, să pronunţe chiar cuvântul „pogrom”, relatând faptul că zeci de vitrine ale unor magazine şi ale unor restaurante evreieşti au fost sparte, lăsându-se eticheta „boicotaţi Israelul”.

După cum se ştie, câteva sute de manifestanţi au ajuns la sinagoga situată aproape de piaţa Bastiliei, pe strada Roquette, înarmaţi cu răngi de fier, cu cuţite machete şi cu cocktail-uri Molotov, strigând „să-i căsăpim pe evrei” şi „Allah’u Akbar”, iar cei şase poliţişti aflaţi la faţa locului s-au trezit depăşiţi de situaţie. După care, „procesiunea” s-a deplasat la alte sinagogi, vandalizând şi jefuind tot ceea ce i-a ieşit în cale. Din nou, Millière subliniază că pentru prima oară de la cel de-al doilea război mondial, o sinagogă a fost atacată la Paris.

Cu toate că ministrul francez de interne Manuel Valls a interzis următoarea manifestaţie, decizând totodată să întărească protejarea lăcaşurilor de cult iudaice, pe 19 iulie manifestaţia programată a avut loc. Prezenţa numeroasă a forţelor poliţieneşti a împiedicat traversarea Parisului, dar grupuri organizate au atacat imediat poliţia, reeditând „meniul” precedentei demonstraţii. Martorii oculari au denunţat o atmosferă de război civil, iar fotografii de presă prezenţi au vorbit de o Intifada. „Tot pentru prima oară”, după expresia lui Guy Millière, revoltele cu alură de război civil din Franţa erau animate de o ură explicită şi masivă contra evreilor şi de o identificare cu teroriştii djihadişti. Numeroşii musulmani – în majoritate – veniţi la manifestaţie purtau kefii cu care îşi mascaseră faţa, precum militanţii islamişti şi purtau drapele ale Hamasului, ale Hizballah şi Al-Qaida.

Ulterior, presa a comentat pe larg lipsa de fermitate a guvernului francez, dar alţi politicieni l-au făcut responsabil de violenţele care ar fi fost o reacţie la „limitarea libertăţii de expresie”.

Fapt este că toţi politicienii francezi adoptă o atitudine destul de pasivă faţă de duşmanii Israelului. Cu rare excepţii, nici unul nu defineşte Hamasul ca o organizaţie teroristă cu obiective genocidare. Aproape toţi, după cum afirmă Guy Millière, „închid ochii faţă de discursurile îmbibate de ură anti-israeliană şi anti-evreiască răspândite de inamicii Israelului în Orientul Apropiat şi tolerează fără să reacţioneze faptul că Franţa finanţează aceste demersuri”.

De altfel, mass-media franceză aproape că nu poate scrie un cuvânt asupra antisemitismului în ascendenţă rapidă, fără să rişte o acţiune juridică pentru „discriminare şi xenofobie”. Toate reportajele marilor canale de televiziune au prezentat acele tulburări ca susţinerea „cauzei palestiniene”. Aceleaşi reportaje susţin punctul de vedere al Hamasului, dar nici unul nu vorbeşte despre programul genocidar al acestuia sau despre copiii arabi folosiţi ca scuturi umane. Dat fiind că în ultimul deceniu asemenea revolte au pornit de la incidente minore ajungând la „explozii”, politicienii francezi nu mai sunt dispuşi să rişte.

Ocupându-se de manifestaţii similare care au avut loc, cu acelaşi obiectiv, la Londra, ziaristul Douglas Murray subliniază că „după revenirea musulmanilor britanici plecaţi în Siria pentru a lupta alături de rebelii djihadişti, aceştia celebrează acum ploaia de rachete care s-a abătut cu o frecvenţă cumplită asupra Israelului”. Astfel încât autorităţile britanice s-au văzut din nou nevoite să planteze bariere în faţa ambasadei Israelului, dat fiind că demonstraţiile pro-palestiniene nu s-au lăsat aşteptate nici acolo. Desigur, pe manifestanţi nu-i macină grija pentru viaţa locuitorilor din Gaza, ei părând mai degrabă atraşi de… acţiune.

Pe feţe li se citeşte ura al cărei obiect nici nu le era prea clar în minte. S-a mers până acolo încât să se strige „opriţi Holocaustul din Gaza”, deşi oricine poate constata că nu există nici o similitudine cu ceea ce se petrece acum acolo, între obiectivele precise ale „maşinii de război” din Gaza şi genocidul sistematic, organizat, al naziştilor care au ucis cele şase milioane de evrei. Dar manifestanţii ştiau foarte bine că noţiunea de Holocaust loveşte din plin sensibilitatea evreiască şi că, devenind aşa-zişi „nazişti”, evreii şi-ar pierde orice drept de-a fi consideraţi ca făcând parte din omenire.

Cum se explică totuşi că manifestaţiile de la Londra, ca şi din alte capitale europene, se multiplică? Un motiv, explică Murray, „ar fi pur şi simplu că nu poţi avea o ţară unde populaţia musulmană se dublează cu fiecare deceniu (ca în Anglia), unde grupurile islamiste radicale îi deprind pe tinerii musulmani să facă din chestiunea Israel-Palestina o preocupare primordială, fără ca asta să aibă un impact asupra evoluţiei istorice”.

Desigur, Murray menţionează că Israelul se poate descurca foarte bine şi singur, dar politologii şi analiştii neînregimentaţi în „gaşca” multiculturalismului se neliniştesc nu pentru această ţară contra căreia se urlă lozinci distrugătoare, ci pentru propria lor ţară, în speţă Anglia. Ei văd în aceste manifestări ale radicalilor islamişti simptomul dezastruos al problemei imigrării şi al integrării. Tinerii stângişti britanici şi mai cu seamă islamiştii imigranţi nu pot face vreun rău Israelului, dar cu timpul pot declanşa un dezastru în ţara-gazdă. După cum scrie Murray, „aceşti omeni turbaţi de ură nu sunt adevărata problemă a Israelului, dar sunt o problemă potenţial majoră pentru Europa”.

După cum spuneam, valul de antisemitism a devenit critic şi în Germania, odată cu ofensiva israeliană contra teroriştilor din Hamas. Acum două săptămâni, la Berlin, forţele poliţieneşti au trebuit să protejeze câţiva israelieni de violenţa manifestanţilor. Apelurile la distrugere lansate de militanţii pro-palestinieni au devenit monedă curentă şi în Germania. Orice cetăţean sau demnitar politic care şi-ar exprima public solidaritatea cu Israelul se poate aştepta să devină ţinta atacurilor tinerilor musulmani, ceea ce pentru Germania pare inacceptabil, sau „o adevărată ruşine”,

„Tinerii furioşi” susţinători ai Hamasului au început realmente să-i vâneze pe cei care nu le împărtăşesc opiniile. Totul – sub protecţia neonaziştilor şi a unor militanţi din „Die Linke” (Stânga). Pentru a completa tabloul, un imam lansează, la rugăciunea de vineri de la o moschee din Berlin, apelul de „a ucide toţi evreii”. Acest „monstru spiritual”, probabil un european „prin adopţie” este sheikul Abu Bilal Ismail, care a ţinut recent o predică la o moschee berlineză cu graţiosul titlu „Anihilarea evreilor”. Zice monstrul: „Gaza este o ţară de glorie, ţara djihadului, ţara onoarei care înfruntă cea mai puternică maşină de război, pe evreii sionişti, aceşti criminali, aceşti ucigaşi de profeţi”.

Situaţia devine similară şi în Belgia, ca şi în Suedia. Dacă se continuă spre sud pe harta antisemitismului drapat în antisionism, Italia se străduieşte „să fie la înălţime”. Gianni Vattimo, cunoscut filosof italian, fost membru în parlamentul european, autodeclarat homo-comunist-catolic, adept al marxismului, este bine înţeles un antisionist jurat. 
Intervievat la „Radio24”, „filosoful” zice că i-ar place să tragă „în bastarzii sionişti şi că s-ar bucura să vadă mai mulţi israelieni morţi”. El regretă numai că nu poate personal să tragă cu arma, deoarece fusese scutit de serviciul militar.
 În acelaşi interviu, el a împroşcat asupra evreilor invective ca „nazişti, fascişti, mai răi decât Hitler” şi a numit Israelul „statul canalie”. Intr-o carte recent apărută şi dedicată antisionismului (se pare că-l obsedează), el scrie că îşi propune să lanseze o campanie de finanţare pentru cumpărarea de arme mai bune pentru Hamas, în locul rachetelor care nu izbutesc să omoare pe nimeni.


El propune chiar crearea de brigăzi internaţionale europene care să lupte alături de Hamas, aşa cum au luptat brigăzile în războiul civil din Spania. Supralicitând chiar că „Europa ar trebui să furnizeze gratuit arme sărmanilor palestinieni reduşi de către israelieni la sclavie”. Din nou, trebuie cred, menţionate avertismentele politologilor care deplâng viitorul statelor expuse „reducerii la sclavie” de către „oaspeţii-eternizaţi”, fundamentaliştii musulmani!

Acest articol a fost publicat joi, 24 iulie 2014 la rubrica Extern.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.