Domnul ministru, om tânăr cu alură sportivă şi aer de business-man adevărat, zâmbeşte unor gânduri plăcute şi face rotocoale cu fumul aromat al ţigării de foi, cubaneze. Îi ies perfect fiindcă are experienţă încă din liceu când fuma în closetul din fundul curţii. Soarbe din când în când câte o gură de cafea, asortată cu un pahar de scoţian auriu în vârstă de optsprezece ani. Are toate motivele să fie încântat. În noaptea trecută, Adelle (nom de guerre, evident!) i-a arătat în toate felurile cât de mult îl iubeşte. Desigur fanteziile îi fuseseră cumva stimulate de colierul cu smarald cât ochiul pisicii, dar nu se poate bănui că nu era foarte sinceră în tot ce făcea… Urmări cu privirea un nou rotocol de fum care începea să-şi piardă, uşor-uşor, contururile…
Soneria melodioasă a unui telefon se îngemănă nefericit cu aprinderea sinistră a unui bec roşu! Rotocolul de fum înţepeni iar cuburile de gheaţă din pahar clincăniră nervos. Şeful!!
Ministrul ridică receptorul ca şi cum ar fi fost din fontă înroşită în foc şi convorbirea se desfăşură astfel:
– Ordonaţi!… Muncim, muncim, hăă, hăăă! Am înţeles!
Înşfăcă de pe un raft, la întâmplare, cel mai gros dosar, îşi dădu două palme, îşi zburli freza impecabilă şi ieşi zbierând la secretară:
– Sunt în şedinţă! La primu’! Nici un apel să nu-mi fie transferat, chiar dacă vine de la Dumnezeu! Clară!
Cum secretara avea convingerea că susnumitul nu are obicei să dea telefoane inoportune iar restul le rezolva, ca întotdeauna, ea zâmbi dulce, dar strict profesional.
Ministrul intră în cabinetul prim-ministrului cu un aer sfârşit de parcă până atunci s-ar fi întors de la săpat gropi. Numai că nici primul nu era vreun inocent.
– Stai jos, vei avea nevoie, lasă tâmpeniile şi răspunde-mi la următoarea întrebare că doar eşti la „Muncă şi salarii”: ai idee care este salariul, atenţie, de bugetar, al unui director de agenţie guvernamentală, subordonat nouă!?
Ministrul simţi că-l taie o nenorocită de nevoie omenească însă, abil, deschise dosarul în care erau nişte cereri de repartiţie butelii şi începu să vorbească afişând un aer extrem de competent:
– Având în vedere normativele, conforme ultimelor paragrafe ale legilor pe care noi le-am dat fiindcă cele ale guvernării anterioare erau, adică nu erau, ăăă… prin urmare… se poate spune că… hmm, hmmm, nu există… nici un dubiu, adică, hmm, hmm, părerea mea sinceră… dacă-mi permiteţi… Hmmhh!
– Băi Costele, tu ai impresia că eu sunt idiotul tău de electorat şi mă aiureşti cu palavre de doi bani!? Ştii sau nu? Că te dau cu capul acela sec de toţi pereţii!
Costel făcu figura viţelului la poartă nouă…
– Află, băi idiotule, doar tu mi-ai adus statele de plată, că au salarii de cinci ori mai mari ca ale noastre, da’ nu în câcaţi de lei, ci în euro! În euro, băăă! Că de când am aflat stau şi mă-ntreb ca bou’ de ce dracu’ nu m-am făcut director de agenţie şi m-a mâncat în cur să fiu prim-ministru, să stea toate hienele cu ochii pe mine de nu pot să fac nicio mişcare, iar ăia au averi de te ia groaza, din salarii. Auzi bă, din salarii!! Şi asta acum, în vremuri când bugetul are aspectul unui schelet şi pentru a plăti pensii, profesori sau doctori ne împrumutăm de la bandiţii de bancheri care iau şi pielea de pe noi! Pricepi!?
Ministrul băgă secvenţa de avarie! Privirea unei pisici înfometate, o lacrimă în colţul ochiului stâng şi un glas cu care te puteai şterge la fund chiar dacă aveai hemoroizi.
– Şefuuu, să moară mama, numai asta n-o ştiu, da-n rest…
– Da’ cine-o ştie bă!?
– Angheleasca, ea ştie tot că e în minister încă înainte de a mă naşte eu… C-am vrut să-i dau papucii c-aveam o fată sărmană da’ bună tare, de la mine din firmă, da’ imediat m-am trezit cu un telefon de la ăl mare, al nostru, care mi-a spus de parcă avea pietriş în măsele: ce băi puţă, nu-ţi place locu’ dă muncă!? Ca să fiu sincer, de spaimă, nici nu am mai putut mânca vreo două zile de mă întreba şi nevastă-mea, sărmana, dacă nu cumva am avut accident cu maşina. Mai proastă ea, da’ tare sufletistă! Deci o chem pe Angheleasca!
Ministrul era uşurat, îi trecuse şi nevoia, ba se poate spune că se simţea învingător…
Peste cinci minute uşa cabinetului se dădu de perete şi în pragul ei apăru un munte de femeie cu o căutătură care putea sparge bostani fără nici un efort. Se aşeză pe un scaun şi roti o privire interogatorie, ceva foarte asemănător cu ceea ce ştim despre bunul Torchemada… Prim-ministrul, om uns cu toate alifiile, mirosi situaţia şi spuse amabil:
– Vaiii, dar vă rog să luaţi loc şi dacă aveţi amabilitatea să ne spuneţi dacă ştiţi ceva despre salariile şefilor de direcţii şi agenţii guvernamentale…
– Cum să nu ştiu ce se petrece în ministerul meu!? Da, ăia au salarii de la buget ceva mai mari decât bancherii elveţieni. Adică 50-60.000 de euro pe lună, iar dacă sunt daţi afară, bugetul plăteşte o sumă compensatorie de treizeci de ori salariul lunar. Simplu!
Prim-ministrului i se aburiseră ochelarii iar Costică horcăia. Totuşi, ca să fie sigur că a înţeles bine primul puse o întrebare ajutătoare:
– Adică, dă la buget, madam Anghelescu!?
„Madam” făcu o figură care exprima admiraţia ei mult mai bine decât vorbele şi răspunse:
– Păi, nu fusăi destul de clară!? Dă la buget, de unde altfel? Că cine are bani dă aruncat!?
Prim-ministrul dădu dovada unei rezistenţe psihice de invidiat, luă culoarea roşie în obraji şi avu un inconştient puseu de curaj politic:
– Vom interveni cu fermitate, astfel de situaţii aberante trebuie să înceteze imediat! Suntem doar un partid socialist, deci pus în slujba maselor largi de oameni, devotaţi lor, fericirii şi prosperităţii celor care…
Micul delir îi fu întrerupt de un fel de zâmbet întins de gura fără buze a doamnei Anghelescu. Unul pe lângă care, binecunoscuta coasă a Doamnei Negre, părea gânguritul unui bebeluş.
– Desigur puteţi lua măsurile la care vă gândiţi dacă doriţi neapărat să deveniţi şomeri sau, ca alternativă, să daţi voi bani partidului. Evident, mai mulţi decât ei!
Primul sughiţă nervos şi se opri. Costel, în semn de solidaritate, se opri şi el din respirat.
– Cum adicăăă, bâigui pierdut primul…
– Simplu! Două treimi din ce primesc băieţii merge direct la partid! La fel şi dacă sunt disponibilizaţi! Că altfel de unde bani pentru campanii, afişe, maşini, mită şi altele pe care le ştiţi mult mai bine decât mine că doar nu e moaca mea pe garduri, la alegeri!
Vicleanul Costel simţi o împunsătură în inimă şi intră la atac. La fel de inconştient precum şeful său.
– Daa, nu te supăra madam Anghelescu, de unde ştii mata toate astea, că intru la idei, nu alta!?
– Costele, era mai bine să nu întrebi! Dar dacă ai făcut-o, hai că-ţi spun! Eu sunt Trezorierul!
– Şi, mă rog, trezorierul cui!?
– Al partidului!
– Care partid?
– Al partidului care se află la putere şi nu mă mai pisa cu întrebări năroade. Deci! Mai aveţi nevoie de mine pentru lămuriri, sau plec fiindcă eu am treburi serioase nu prostii de doi bani. Iar amărâtul de buget îl puteţi reface tăind salariile altora, nu ale celor care contribuie la bunăstarea voastră. Ce dracu’, eu să vă învăţ cum se face o treabă ca lumea?!
Plecarea doamnei fu la fel de vijelioasă precum intrarea, ceea ce nu duse la revigorarea procesului de gândire al celor doi înalţi funcţionari.
Abia mai târziu, primul scoase din fichet-ul propriu o sticlă de tărie de Bihor, de la părinţii lui, luară câte un pahar şi reintrară în problematică…
– Costele, eu unul cred că ar trebui să o propui pe Angheleasca la o decoraţie, un ordin, ceva mare, ca să nu dea pe trompă ce am discutat noi aici… Bine?
Epilog
Atotputernicei doamne Anghelescu nu i s-a putut decerna nici un ordin, medalie, sau diplomă fiindcă le avea pe toate. A fost felicitată şi trimisă, cu bani de la buget, într-o excursie de o lună prin Elveţia.
S-a emis o ordonanţă guvernamentală şi au fost tăiate, cu numai 25%, salariile unor categorii largi de bugetari printre care şi miniştrii, adjuncţii, secretarii de stat, etc…
Mai puţin ale directorilor de „agenţii”. Adică, ăia!
Au fost mărite cu 50% salariile miniştrilor, adjuncţilor, secretari, etc… care au fost sfătuiţi să nu fie zgârcani când este vorba de interesele partidului
Au fost decoraţi cu înalte ordine cei doi, Costel şi primul, fiindcă prin măsurile deosebit înţelepte şi curajoase pe care le-au luat au salvat ţara de la faliment.
Poporul, ca de obicei, înjură dar asta nu deranjează pe nimeni. Oricum, are o mare experienţă la aşa ceva.
[Preluat cu permisiunea autorului din Revista Booklook]
Despre autor, Mihai Batog-Bujeniţă:
Mihail Batog Bujeniţă a fost, timp de aproape 30 de ani, pilot pe avioane supersonice. După ce a ieşit la pensie la 52 de ani, s-a apucat de scris, reuşind să publice pînă în prezent şapte cărţi. Mai mult decît atât, fostul pilot şi actualul scriitor de literatură umoristică a ajuns la cârma Academiei Libere „Păstorel“, asociaţia epigramiştilor şi umoriştilor din Iaşi. „Umorul este sursă prin care omul reuşeşte să se elibereze de greul vieţii! El este o componentă a autocunosterii“, afirmă el.