Am intrat cu un prieten într-o cafenea mică din Belgia şi am comandat.
În timp ce ne îndreptam spre masa noastră, doi oameni au ajuns şi s-au apropiat de bar. „Cinci cafele, vă rog. Două pentru noi şi 3 în aşteptare”. Au plătit, şi-au luat cele 2 cafele şi au plecat.
Mi-am întrebat prietenul „Ce înseamnă cafele în aşteptare?” Prietenul mi-a răspuns „Aşteaptă şi-o să vezi.” Au mai intrat câţiva oameni. Două fete au cerut câte o cafea pentru fiecare, au plătit şi au plecat. Comanda următoare a constat în 7 cafele şi a fost făcută de 3 avocaţi – trei pentru ei şi 4 „în aşteptare”. În timp ce încă mă întrebam ce înseamnă „cafelele în aşteptare”, aceştia pleacă.
Deodată, un om îmbrăcat cu haine vechi, care semăna cu un cerşetor, ajunge la bar şi întreabă binevoitor : „Aveţi o cafea în aşteptare?”, şi chelnerul îi serveşte o cafea.
Recapitulare : oamenii plăteau de dinainte o cafea care urma să fie servită unei persoane aflată în imposibilitatea de a-şi plăti o băutură caldă!
Această tradiţie a început la Napoli, dar a fost răspândită în toată lumea şi în câteva locuri este posibil să comanzi nu numai „cafele în aşteptare” dar şi un sandviş sau o masă completă…
Faceţi ca această idee frumoasă să fie publicată în toată lumea! Ar fi minunat ca acest lucru chiar să se generalizeze…
Redacţia:
Conform Wikipediei, acestă mişcare pare să fie destul de răspândită : în afară de Italia de sud, a prins rădăcini în toată Italia, precum şi în ţări ca Belgia, Australia, Statele unite, Canada, Argentina, Spania, dar şi Bulgaria (v. aici), Ucraina, Rusia. În Marea Britanie, reţeaua Starbucks a introdus conceptul în 2013.
Oare este posibil aşa ceva şi în România?
Nu numai că este posibil, dare s-a şi realizat. Această pagină este dedicată mişcării Caffè sospeso în România. Aici se poate vedea o hartă cu localurile din diferitele oraşe din România care au aderat, diferite ştiri şi interviuri legate de acest subiect, informaţii despre felul în care se poate adera la această mişcare, precum şi materiale marketing corespunzătoare (afişe, stickere, etc.).
Acum o luna eram in Vancouver, Canada, si m-am dus la Starbucks sa-mi cumpar o cafea. In fata mea, un doamna a comandat o cafea si alte doua cafele in „asteptare”. Nu am inteles deloc de ce a comandat cele doua cafele in plus si-am intrebat-o. Asa am aflat simnificatia cafelelor in „asteptare”. M-a impresionat acest gest de generositate si am comandat si eu doua cafele in „asteptare”.
Fiecare persoana are nevoie de un gest de generositate. Acest gest este nu numai o placere pentru persoana care primeste cadoul, cit si pentru persoana care daruieste.
Da, ospitalitate, de care mai vorbeam pe aici. Nici pe asta nu au inventat-o românii, dar e bine că măcar o preiau. Asta presupune ca chelnerii să fie chelneri, nu șmecheri. Probabil mai sînt.
P.S. Ce văd eu pe harta localurilor din România văd localuri de lux, în zone mărginașe, presupun că „în original” nu e vorba de așa ceva, ci de localuri medii, unde intră și amărîți. Presupun că noima aceste mișcări este să-i oferi o șansă unui om sărac, nu unuia care și-a uitat valiza cu un milion de euro acasă, ca să aranjeze un meciu de fotbal.
Măcar să trăim, pentru un moment, emoţia unui gest uman splendid, că ce o să iasă (într-un loc unde sunt prea mulţi cerşetori bogaţi, şmecheri şi escroci), este uşor de presupus!!
PS. Şi nu ar fi de prisos să existe şi o evidenţă a “aşteptatelor” – pe o tăbliţă cu o cretă alături, ca să fie scutiţi cei “dornici”,să puie o întrebare jenantă! (în cazul când vine un răspuns negativ).
Ca să atingi nivelul cafelelor ori sandviciurilor în așteptare trebuie să ai, mai întîi, acei 70 % middle class prosperă, civilizată și să dai peste o criză care te mai trezește la realitate, la realitatea că mizeria este aproape de noi, sărăcia, singurătatea, mizeria… iar acei oameni pot fi ajutați, simplu, firesc, fără snobisme.
Aceasta este filosofia „cafelei în așteptare”, în filosofia asta ori intri plenar ori nu intri, stai, te uiți, notezi și înveți.
Cine a marcat negativ comentariul meu de mai sus, nu cunoaşte viaţa reală de la noi din ţară!
Bunăvoinţa şi compasiunea trebuie să fie la acelaşi nivel pentru părţile implicate (intre cei ce oferā-si cei ce gireazā).
Crede cineva că dacă intr-o zi s-au acumulat, să zicem, un număr „n” de cafele (sau dejunuri, prânzuri, cine) „în aşteptare”, patronul instituţiei va realiza un „report” pentru următoarea zi ?
Dimpotrivă, într-un mediu sārac, bine conturat mai sus de Domnul Profesor Sorin Paliga, este posibil ca această iniţiativa umană să devină un mijloc de obţinere de venituri suplimentare!
La noi – este prea devreme!
Nu afirm că în România nu ar fi posibil așa ceva ori că ar fi prea devreme…
Afirm că baza acestui comportament este sentimentul colectivității, că gestul tău ajută pe cineva, un amărît, un sărac, un om altminteri competent, dar căruia viața i-a dat o palmă nemeritată.
Eu m-am uitat pe harta localurilor din România care afirmă că au aderat la mișcare și am văzut numai localuri de lux. Păi asta e dovadă de snobism, dovada faptului că patronii acelor localuri nu pricep rostul mișcării, o fac și ei mimic, dă bine la reclamă.
Să-l vedem şi noi, Domnule Sorin Paliga, pe patronul unui local mai acătării, nemaivorbind de unul de lux, care permite unui necăjit prost îmbrăcat să-i treacă pragul!
Ideea „în aşteptare” însă – este umană şi utilă, şi nu trebuie abandonată. Ea se încadrează cumva într-un gen de asistenţă socială populară, şi ar merita să fie realizată într-un cadru organizat, să zicem de către primârii. În momentul în care un binevoitor face o comandă „în aşteptare”, operatorul trebuie să pună banii plătiţi de binevoitor într-o cutie închisă (chiar sub ochii ofertantului!), şi fondurile colectate astfel să ducă la deschiderea de mici spaţii pentru servirea celor nevoiaşi.
Cred că rețelele de restaurante care pot începe această filosofie sînt cele consacrate, populare, gen McDonalds ori KFC. Ele vin tocmai „de acolo”, din Occident, patronii lor vin din filosofia aia și o pot pune în aplicare relativ ușor, mai ales că, în jurul acestor restaurante, se află zilnic destui amărîți ori pretins amărîți care cerșesc un pic de mîncare. Șefii acestor localuri populare pot face cel mai ușor selecția, respectiv cei care apelează la „așteptare” să fie chiar cei în drept să o facă.
Ma numar printre cei care considera ca societatea nu este pregatita sa faca fata acestui tip de gest.
Insa problema celor care doneaza nu ar trebui sa fie daca si altii isi insusesc din donatia lor (se intampla asta pretutindeni!).
Nu vad o problema majora care sa impiedice gestul daca din cinci cafele in asteptare un angajat la o tejghea de MacDonald „uita” de una si isi insuseste valoarea ei…
De ce? Primo pentru ca mai devreme sau mai tarziu isi va pierde locul de munca din acest motiv sau altul similar, secundo pentru ca oricum o astfel de persoana nu castiga prea mult iar din surplusul de donatii o astfel de pierdere e posibila, etc. Cu alte cuvinte nu as pune o camera de luat vederi plus o inspectie de la primarie in legatura cu aceasta actiune – plata inspectorului (coruptibil, fireste) si valoarea camerei de luat vederi ar depasi cu mult valoarea cafelelor.
In ultima instanta e un gest care trebuie acceptat cu simplitate, speram propagat, si isi va gasi locul in societate o data cu trecerea timpului…
Din punctul de vedere al redistribuţiei bunurilor de consum, avem de-aface in acest caz cu micro-donaţii, de la particular la particular.
Este oare perfectă o societate în care există un număr suficient de mare de oameni cu bun simt, care suplinesc funcţia de ajutor social a statului respectiv?
Existenţa acestui sistem de ajutoare „în aşteptare” nu este o pată pe obrazul unui stat în care oamenii de bun simt fac ce nu face statul?
Este posibil ca această problema sā fie cheia binelui public: mai întâi personaele cu bun simt (care lipseşte instituţiilor, fără chip şi inimā), şi apoi statul (rusine statului!), obligat prin aceste exemple să-şi facă datoria.
Români, prin exemplu personal obligaţi statul ticălos să-şi facă datoria!
Domnilor inteleg generozitatea si umanismul, lumea nu-i chiar atat de simpla, dar ma intreb, ce au facut o viata intreaga acei indivizi adulti intr-o tara cu multe posibilitati, care primesc cafeaua gratis ?
In viata am vazut oameni cu handicap care munceau si indivizi cu un fizic de invidiat care isi bat joc de viata lor.
Daca am putea cunoaste trecutul oamenilor strazii nu toti sunt victime.
In romania tara cu o multime de familii dezorganizate, gasesti usor povestea unor cetateni fara capatai care singuri s-au bagat intr-o fundatura, au probleme de educatie, mentalitati si apucaturi gresite, o cafea gratis nu ajuta la nimic, poate doar sa creeze un confort mental donatorului.
Dle Marco,
Sper ca stiti limba engleza. Tot ce va pot spune este: „but there for the love of God go I”
Cind crezi ca nu ti se poate intimpla tie personal sa ajungi fara casa si masa, ne inselam amar.
„Cafeaua în așteptare” nu este, așadar, o invenție românească ci pornește de la o realitate cumplită în multe locuri ale lumii: lovitura nemiloasă a sorții care îi poate aduce pe unii oameni în pragul disperării, al dezastrului uman.
Am cunoscut un asemenea om pe vremea cînd făceam ziaristică, îl vedeam – la un moment dat – în zona unui canal pe unde treceam zilnic. Am intrat în vorbă, mi-a spus povestea lui, demnă de orice film: o căsătorie inițial fericită, 2 copii; lucrurile s-au înrăutățit, și-a pierdut un job, au urmat certurile, divorțul, a fost dat afară din casă, a ajuns pe drumuri, adică dormea în canal. Era însă optimist, urma să plece peste hotare să-și găsească de lucru. I-am luat interviul, a apărut (era prin 1990), la un moment dat nu l-am mai văzut.
Sigur, nu toți nefericiții lumii au o asemenea soartă, unii ajung ceva mai bine, alții chiar și mai rău. Și, da, Marcule dragă, unii chiar au un confort mental cînd fac un bine, fie și unul mic, după cum unii au confortul mental de a face rău, de a se bucura de nefericirea altora. Tu din care categorie faci parte?
Un ,,duhovnic” (coach?) suedez dadea mai deunazi urmatorul sfat. Daca vrei sa faci un dar unui nevoias si eziti intre o suma mai mica si alta mai mare, alege-o pe cea mare.
De multe ori nu esti sigur de soarta unui ajutor. Iti pui problema daca nu creaza dependenta, ajunge la cine nu trebuie etc.
Dar ce poti face? Poate un singur lucru, sa nu pui toate ouale in acelasi cos: un pic acolo, inca un pic dincolo.