Stoluri de păsări decupau cerul în nori negri şi mişcau cu zgomot spre parc, în mare fugă apare un coiot, cu coada între picioare. Bieţii de ei!, gîndesc, caută în tomberoanele de gunoi, coji şi orice le-ar putea umple stomacul. Noi, oamenii, le-am cucerit şi ultimul teritoriu şi s-au înghesuit în petice de pădure între cartiere, sîntem cu toţii vecini şi ne suportăm, câinii dezlegaţi îi aleargă seara prin spatele blocurilor, nostalgicii pun corturi în parc şi întind picnic cu focuri, alături coiotii îşi dau capetele pe spate şi încep o jeluire spre cerul nemişcat.
Noaptea trece umedă peste trupul meu, ventilatorul doar taie aerul greu vâj vâj stînga dreapta. Gemma doarme cu labele în sus, nemişcată, de parcă ar fi un grotesc animal împăiat. Ştiu, cea mai fină mişcare o va face să deschidă ochii, să se învârtă şi apoi, incolacindu-se lîngă mine, să mă lingă conştiincios pe picior, de parcă aş fi pruncul ei… dormi cu mama, îmi zice şi cade ea însăşi în somn.
Nu pot să dorm. Mă scol să beau apă şi mă loveşte în nas mirosul de cherosen. Deschid televizorul la programele locale, reflex ce l-am căpătat în timp, mergem cu infuzia de ştiri în venă, din oră în oră sau din jumătate în jumătate, stăm cu urechile ciulite, cu teamă sau furie în noi, apoi disecăm mărunt, în urlete şi înjurături uneori, situaţia politică regională şi mondială!O vreme au explodat autobuzele.
Devenisem paranoică, mi-era teamă să stau pînă şi în maşină lîngă un autobuz, am mers kilometrii pe jos doar din teama de a urca în autobuz. Şi de se întîmpla, verificam bine bine fizionomia celor ce mă înconjoară, rucsacurile sau genţile ce le ţineau în braţe încercînd să ghicesc de sînt terorişti cu bombe ascunse şi atunci mă cuprindea teamă… îmi imaginam cum zboară bucăţi de carne şi se învîrt în aer, miros de carne arsă şi catran în aer, mâini şi picioare împrăştiate de jur împrejur… nu, nu sînt păpuşile de plastic din copilărie, ele erau legate cu elastic şi le puteam asambla, dar aici, sîntem oameni din carne şi sînge… apoi liniştea aceea după explozie, linişte de pe alt tărîm, urechiile piuie îndesate cu vată, zbaterea aripilor unui porumbel şi moarte tăcută…
Mă plimb pe canale, cad rachete, alarmă în sudul ţării, ştiu cum îşi iau mamele copiii din pat şi se reped în camera întărită, sigură… dar uite, alarmă sună acum la noi, iau pe Gemma în braţe, îndes cheile în buzunar, cobor scările desculţă, vecinii se adună de prin apartamente, nici nu ne vorbim, stăm lipiţi de perete în aşteptare. Un tînăr din vecini deschide capacul de pe bloc şi-l auzim de acolo :woooooaaa!!!!sînt trei! le văd! wooaaaa!, gata, le-am bubuit! auzim întra devăr bum, bum, pereţii se zguduie, am mai trecut o alarmă, ne întoarcem fiecare în
casele noastre, telefoanele zornăie, lumea vorbeşte cu gesturi mari, nenorociţii, ticăloşii, sufletul lor negru să ardă în iad! mă gîndesc cu tristeţe, nu nu vreau să mor, dar sînt şi dincolo copii, casele tremură sub bombe viaţă lor se încheie anost şi brusc în băltoace de sînge şi haine arse. Moartea coboară din cer uneori, dar te poate aştepta şi la colţul străzii. Nu, nu mi-e frică, doar genunchii îmi tremură cînd sună alarma. Zgomotul răsună în oasele mele toate şi ele vibrează, aşa mă fac orchestra… şi vie!…
În parc, mierlele alearga nepăsătoare după musculiţe.
Citind aceste rânduri este imposibil sa nu încerci sa te transpui în locul Adrianei. Sunt clipe cu adevarat de cosmar si asta în secolul nostru.
O situatie beligeranta pe care nimeni nu si-ar dori sa o traiasca. Sunt cu gândul alaturi de tine, Adriana.
Asa este Christina!
Si din pacate, din nou, mai actuala ca oricind! Se trage din nou!
Se moare si nimeni n-a cistigat un razboi cu teroristi /”armata” de rezistenta, situatie incilcita si doar oamenii platesc cu viata!
Nu e pace sub maslin!