de VLADIMIR TISMANEANU: Revolutie cu orice pret: Marxismul lui Che Guevara
Vladimir Tismaneanu: „La patru decenii de la moartea sa in Bolivia, unde incerca sa puna bazele unui „foco guerrillero”, Ernesto Che Guevara ramane o legenda a stangii”.
In plus, a devenit o marca de succes pe piata globala de marfuri si simboluri.
Nesfarsite procesiuni in Cuba, vaduva si copiii sai inconjurati de multimi adulatoare, o imagine ubicua menita sa mentina obsesiv in memorie chipul martirizat al celui mai loial camarad al lui Fidel: toate aceste elemente se conjuga in mitul guevarist al „revolutionarului virtuos”, contrapartea contemporana a celebrarii nobilului salbatic.
Sunt lucruri despre care a scris candva ganditorul venezuelean Carlos Rangel. Multe dintre aceste teme au fost reluate in ultimii ani in contributiile lui Jorge Castaneda (politolog remarcabil si fost ministru de externe al Mexicului) si ale lui Alvaro Vargas Llosa.
Formula politica a lui Guevara a fost pe cat de fanatica, pe atat de mistificatoare. Mai mult decat orice, l-a interesat puterea. Nu era un birocrat oarecare, ci un maniac al violentei. Dupa victoria lui Castro, Che a fost unul dintre principalii partizani ai constituirii politiei secrete a noului regim. Deviza sa era: „Datoria fiecarui revolutionar este sa faca revolutia”.
In acest caz, era vorba de „demascarea” asa-zisilor contrarevolutionari si de pedepsirea lor fara niciun fel de mila. Subordonatul lui Guevara din epoca, Ramiro Valdez, a fost primul sef al Cekai cubaneze. Un alt organizator, de asemenea prieten al lui Guevara, a fost Angel Ciutah, veteran al Razboiului Civil din Spania si apropiat de Ramon Mercader, asasinul lui Trotki.
Dupa invazia esuata din aprilie 1961, regimul castrist (ori mai precis spus castro-guevarist) a declansat o vanatoare a presupusilor inamici ai unei revolutii tot mai opresive. Intr-o conversatie cu ambasadorul sovietic, Guevara vorbea cu mandrie despre lugubrele represalii, afirmand ca nu li se va permite acestor contrarevolutionari (el ii numea viermi) sa ridice capul din nou.
Stalinizarea revolutiei cubaneze l-a asfixiat pe Guevara. Obisnuit cu mitinguri fara sfarsit, cu stilul noctambul al primei perioade de dupa venirea la putere, ii venea greu sa se adapteze pozitiei de ministru al industriei. Era un rebel mereu in cautarea unei cauze exaltante, un aventurier cu propensiuni ideologice.
Nu era vorba de vreo rezerva in raport cu brutalitatea noului regim, din ce in ce mai ostil oricarei expresii de autonomie. Pentru internationalistul argentinian, problema era mai degraba una de ajustare la mediocritatea noii existente. Guevara a fost posedat de demonul revolutiei, de dorinta irezistibila de a exporta modelul cubanez la nivelul intregului continent ori chiar pe scara planetara.
Ca ganditor marxist, Guevara s-a ilustrat prin teoria nucleului de gherila, a acelui microcosmos menit sa permita geneza „Omului Nou”. Multe dintre ideile lui Guevara au fost sistematizate de prietenul sau Regis Debray, in cartea „Revolutie in revolutie”.
Spre deosebire de alti conducatori comunisti, ca si de atatia revolutionari de salon, Guevara si-a luat in serios convingerile, platind in final cu pretul vietii pentru ele. Din acest punct de vedere, exista o similitudine intre destinul sau si cel al Rosei Luxemburg.
I-a detestat pe comu-nistii pro-sovietici, care la randul lor, nu au miscat un deget sa-l sustina in suicidara expeditie boliviana. A fost in final tradat de taranii din muntii unde isi facuse baza, deci tocmai de cei pe care isi propunea sa-i elibereze, fara sa-i pese daca acestia doreau acest gen de „dezrobire”.
Tezele guevariste despre revolutia mondiala erau impregnate de un voluntarism extrem si de romantism politic iresponsabil. In scrisoarea trimisa reuniunii Organizatiei Tricontinentale, Guevara proclama necesitatea de „a crea doua, trei, multe Vietnamuri”. Intalnirile din 1964 cu Tito si cu Mao l-au dezamagit, ambii lideri parandu-i insuficent de pasionati de pregatirea marelui incendiu revolutionar planetar.
Moartea lui Guevara in octombrie 1967 a marcat infrangerea unei intregi paradigme revolutionare bazate pe focarul insurectional drept imaginar catalizator al unei revolutii izbavitoare.
Idealizarea taranimii sarace drept subiect al unei revolte apocaliptice, suspiciunea in raport cu ceea ce, pe urmele lui Lenin, Guevara dispretuia drept „cretinism parlamentar”, oroarea in raport cu „filistinismul burghez”, plasmuirea unui umanism apocrif in care scopul final justifica utilizarea celor mai crude mijloace, fetisizarea violentei ca instrument al unei purificari universale, iata care sunt liniile esentiale ale marxismului lui Guevara. La ora actuala, fiica sa, Aleida, cutreiera lumea tinand prelegeri despre Che.
Recent, la o asemenea manifestatie in Italia, dupa ce a semnat tricouri cu poza lui Guevara, a aflat ca tinerii participanti erau de fapt fascisti. „Ei nu stiu nimic despre el”, a spus fiica lui Che. Ori poate ca stiu…