Depresia mentală a fost răul secolului XX. Astăzi, la începutul celui de-al XXI-lea, când fenomenul îşi dezvăluie tot mai mult secretele, se vorbeşte despre emoţii dereglate, oscilante, scelerate… „Deceniul următor va fi bipolar”, anunţă Elie Hantouche, unul dintre primii psihiatrii francezi care a studiat tulburările obsesionale compulsive şi care se consacră asupra disfuncţiei extreme a emoţiilor, numite ştiinţific „tulburări bipolare”, adică acelea care fac, aşa cum spune românul, ca „după râs să vină şi plâns”; bipolar, semnificând trecerea abruptă de la un pol depresiv, melancolic, la unul de hiperexcitabilitate sau de euforie, al cărui control scapă individului.
Unul dintre mecanismele ce pot contribui la această tristă disfuncţie este decalajul dintre a vrea şi a putea.
De la o vârstă fragedă, atunci când mă îndoiam de capacitatea mea de a fi la înălţimea unei corvezi, mi s-a inculcat dictonul: „Când vrem, putem !” sau „A vrea, înseamnă a putea !”. Era vorba, aşadar, de lipsa mea de voinţă, echivalentă, pe undeva, unui handicap. Chiar nefiind convins, sută la sută, de înţelepciunea injoncţiunii, repetarea ei zi de zi mi-a aţâţat ambiţia consolidării voinţei, această baghetă magică făcătoare de miracole. Faptul că miracolele întârziau să apară, din cauza varietăţii de obstacole şi rezistenţe, „voinţa mea de a vrea…”, îmi apărea ca un fel de tiranie, al cărui sclav devenisem. Pe de altă parte, suprasolicitată, voinţa îşi reclama cu insistenţă recompensa, iar eu, văzând mai tot timpul absenţa acestei recompense, mă făceam că nu observ şi-mi schimbam ţinta. Dar, cum orice haltă îmi era interzisă, am constatat, la urma urmelor, că demersurile propulsate de voinţă, mă făceau să-mi las energiile într-un soi de competiţie inutilă în a cărei reuşită mă făcuseră să cred cei care îmi voiau binele…
Ori, a vrea totul, are ca principiu o necesitate, o lipsă, o sete inextingibilă, deci o durere, mai ales când ne lăsăm pradă comparaţiilor. „De ce unul să se înfrupte de toată Pipera, iar eu să-mi sfârşesc zilele într-o mansardă cu wc-ul pe palier?” Şi atunci ne apare ideea că suntem în întârziere în raport cu ceilalţi competitori şi că va trebui, cu orice preţ, să-i ajungem din urmă, ba chiar să-i depăşim.
Când însă voinţa nu-şi atinge obiectivul, probitatea personală nefiind tot atât de îngăduitoare ca a celorlalţi, simţim că ni s-au confiscat toate motivele dorinţei şi c-am fi abandonaţi într-un vid insuportabil, natura noastră, existenţa, cântărind o greutate intolerabilă. Viaţa începe să oscileze, ca o pendulă, de la stânga la dreapta, de la suferinţă la nelinişte, de la râs la plâns…, cele două elemente ale bipolarităţii, semne ale decalajului dintre a vrea şi a putea.
Şi atunci, cu o voce percutantă, intuiţia se adresează concurenţilor: „Hei, fraţilor, încetaţi să fugiţi după primul loc! De ce atâta agitaţie? Nu vă subestimaţi onestitatea dăruită de natură! Aici, nu-i linie de ajungere, nici câştigător, nici învins. Aşezaţi-vă în rândul publicului şi nu mai gâfâiţi ca apucaţii…!”
Toată admiraţia celui care ştie să trăiască fără a vedea viaţa ca o succesiune de recompense sustrase cotidianului. Să luăm de la el pilda detaşării şi ignorării derizoriului.