…pentru toate visele ei frumoase…
Nuvelă de buzunar :: …pentru toate visele ei frumoase…
Nuvelă de buzunar
proză [ ]
…pentru toate visele ei frumoase…
– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
de Petrus Gheorghe [Prometeus]
2007-10-10 | |
(la începuturi…)
De două luni de când ne-am mutat în apartament, lucrurile au început să se schimbe. Parcă lumea de afară nu mai e aceeaşi în fiecare zi. Uneori mă trezesc noaptea să o privesc cum doarme. O învelesc şi o sărut încet, să nu o trezesc. Dimineaţa e aproape şi încă nu am reuşit să adorm. O rază insistentă de lumină de la becul din blocul de vizavi îşi croieşte drumul prin întunericul crunt din cameră. Lumânarea s-a stins de mult. Am o zvâcnire să mă ridic să o aprind, dar rămâne la stadiul de intenţie. Ar însemna să mă ridic din pat. Să renunţ câteva clipe la căldura corpului ei. E prea complicat. Şi atâta timp cât o simt cum visează abandonată lângă mine, întunericul pare mai luminos ca niciodată.
Ne-am mutat aici din greşeală. Eu vroiam să evadez din lumea în care crescusem. Fugeam de un trecut ce îmi invada prezentul din când în când. Ea vroia să fugă cu mine. În dimineaţa în care am ajuns aici eram entuziasmaţi. Urma o noapte în care aveam să dormim iar împreună după atâta timp. Nu mai contau nici perdelele rupte, nici praful de un deget de pe bibliotecă, nici ziarul rupt de pe noptiera care avea să ajungă mai târziu “micuţa” ei prietenă. Nu ştiam atunci că pe biroul meu se vor duela pentru supremaţie zeci de hârtii, scrumiere, căni de cafea şi câteva lumânări parfumate. Nu ştiam atunci nici că va veni seara să mă mângâie în timp ce mă afund tot mai tare în muncă. Nu ştiam că o să se trezească dimineaţa înaintea mea să încălzească veşnica mea cafea. Chiar nu ştiam…
Ne-am adus aminte de lumea de afară de-abia după câteva zile în care am făcut dragoste, am băut cafea şi am stat tolăniţi pe covor,. Nu vroiam să mă ridic de pe covor. Nu vroiam să nu îi mai simt pielea lipită de a mea. Nu vroiam să golesc scrumiera. Nu vroiam să se termine cafeaua din cana roşie. Nu vroiam să o deranjez în timp ce mă lăsa să o alint. Nu vroiam să mă descopăr de ea. Îi rosteam numele în şoaptă, să mă conving că nu e doar un alt vis, întretăiat cu o realitate plăsmuită de mine. Nu vroiam să schiţez vreun gest care să o facă să îşi ridice capul de pe pieptul meu. Îmi părea atât de cunoscută…
E deja ora 4. Şi încă nu am reuşit să adorm. Aş vrea să intru în mintea ei. Să văd ce visează. Să fiu o parte din visul ei. Nu îmi spune niciodată ce visează. Se trezeşte dimineaţa şi o simt cum se încolăceşte în jurul meu. Ţin ochii închişi, şi mă prefac în continuare că dorm. O las să savureze fiecare clipă. Uneori mă întorc brusc şi o sărut. Face ochii mari şi mă întreabă de cât timp sunt treaz. Îi zâmbesc cu ochii între-deschişi şi îi spun că nu o să ştie niciodată…