În casa scărilor un vuiet surd.
Mă dor urechile.
Timpanele se zbuciumă vibrând
Ca într-o peşteră, ca într-un hău.
La fel,
Goală de gând,
O fi şi calea spre iad
A sufletelor neîmpăcate.
Prin fereastra mică,
Cerşetoare la poarta bogaţilor
Pentru o fărâmă de soare,
Se strecoară o lumină bolnavă.
Un fum, o ceaţă.
Din când în când
Se mai aude câte-un tropăit
Care urcă sau coboară.
Perturbă uniformitatea
Vuietului de sfârşit de viaţă.
E un aer bătrân
Ca într-un spital de nevroze
Din care toţi pacienţii s-au refugiat
Pe acoperişurile înfierbântate
Să se distreze,
Să mai scape de plictiseală,
Să se vindece de urât.
Sus, la etajul patruzeci şi şapte,
Atât de aproape de soare,
Tânjeşte semi-obscuritatea.
Prinţesă a nopţii.
Prizoniera
În care lumina s-a convertit.
Dan David, Los Angeles, mai-06-2006.